Suntem biete frunze pe un trotuar. Calcati ne în picioare, dar nu ne torturați. Nu vrem gânduri absurde negative și nici o frică demnă de trenul paranoiei. Vrem să ne calcati lin ca după o promenadă cu gânduri optimiste și fără gânduri iar deșarte. Infectați va de simplitate și nu priviți crestetele unor uriași munți ce pot fi urcați fără o pregătire aleasă. Noi suntem un veșmânt al toamnei și al melancoliei nu al supărării maladive din orice an cu două mii. Chiar de este al douăsprezecelea ceas sau care ar mai fi nu vrem să auzim plânsul și scancet de adult de frică de a muri. Boli cunoaște lumea de când există ea și vor mai fi puține cât este o mie în număr. Un singur lucru știm și astfel vom renaște că noi ne transformăm în veci pentru a renaște. Și va mai fi un copac spre a ne primi o dată și anii viitori când toamna iar revine tot ne va alunga și timpul din brațele de arbore. Știm aceste lucruri pentru că ne știm și rostul și ne cunoaștem soarta.
Noi,glasuri trecătoare, și în veci în efemer necunoscandu-ne viitorul ucidem și prezentul. Iar liniștea și frica ne paralizează încet și treptat tot corpul pentru că demult ne-am golit tot interiorul, totul de senzații, sentimente și gânduri optimiste. Și așa grăiram noi, frunzele toamnei cu un colorit ales de seamă, ce simțim tot mai des efortul vântului și al frigului de a ne îngropa cu totul.
Lumea lui Ovi 