Ziua în care un pescăruș și-a găsit perechea


Într-o zi, un pescăruș tot plângea pe malul unui râu despre a lui singurătate. Toate vietățile din jur se opreau să asculte melodiile lui triste. Oamenii nu-l băgau în seamă și-l admirau după glas neînțelegând singuratea pescărușului de la marginea unui râu. Într-o zi de bună seamă ciorile au început ca să râdă de tristețea sa profundă. Croncanind strigau către dânsul “Ce tot stai și te vaiți într-una? Tu la vârsta ta ai aripi. Du-te și opreste o vrabie. Este de ajuns pentru tine.” Pescărușul nu asculta croncanelile sâcâitoare, însă în sinea sa clocotea de disperarea că orice pescuia nu avea cu cine ca să împartă. Voia și el pui ai lui pe care să-i învețe locurile unde sunt peștii cei mai buni și toate câte el le învățase.

Tot sătul de croncaneli și-a luat bagajul și începuse a zbura, fără țintă sau a se uita în jur. Când foamea îl lovea se oprea și pescuia și-și ducea în al lui cioc câte o firmitura dulce cât să-l țină puterile până la următorul popas. Ar fi vrut să zboare și el în țările calde și să se ferească de iarnă, însă aripile oboseau și tot trebuia ca să se oprească. Cunoscuse multe râuri, munți înalți și văi adânci și parcă nimic nu-l deranja nedorind nici ca să se întoarcă. Într-o seară pe asfințit când consuma un pește mare, dintr-o dată se aude un buhuhu de nicăieri. “Da-mi și mie puțin pește căci nu am mâncat de o lună întreagă. Fie-ti milă, pescăruș și-ți voi da o mare avere!” Nervos de afirmații pescărușul ciocanea în continuare din al său pește pescuit. “Tu nu mai auzi oare? Îți dau cea mai mare avere a unei ființe aflate în viață pentru o bucățică de pește.” Auzind rugămințile unei bufnite slute luase o bucățică în cioc și-l lăsase pe o creangă. Mulțumind nevoie mare bufnita infulecase îndată din cadoul primit. Pescărușul începuse ca să-i piscuie că nu are nevoie de nimic căci el zboară fără țintă și este fericit așa. Bufnita înțeleaptă piscuia la rândul ei “Dar la ce-ți folosesc toate dacă nu ai puii tăi?”. Pescărușul gânditor răspunse în treacăt “Am iubit o femelă, însă a plecat într-o zi. Toate pleacă într-o zi așa că este mai bine, zic, ca să rămân singur fără pui.” Bufnita înțelegând piscuitul răspunse iar “Cine ți-a spus că toate păsările pleacă? Poate că era nevoie ca ție să-ți placă singuratea ca să te apreciezi mai mult pe tine și atunci când va fi momentul vei găsi o femelă pe placul inimii tale. Acum întoarce-te pe mal căci și ea te caută pe tine și se simte singurica. ” Pescărușul piscuia “Nu are decât să aștepte. Eu mă simt bine și așa. ”

Pescărușul adormise și bufnita veghea noaptea. Dimineața când se trezi pe pescăruș îl cuprinse un dor nespus de al său râu lăsat în urmă. După ce se despărțise de bufnita înțeleaptă s-a întors din drumul liber apropiindu-se după zile întregi de râul său drag. Locul parcă nu mai era la fel și ciorile îi dăduseră binețe și-și văzută de ale lor. Cum aterizase și-a amintit de povata bufnitei, însă nu a băgat-o în seamă. Dintr-o odată auzise cel mai dulce piscuit al unei femele care fugise de locurile vitrege din alte părți. “Nu știi cumva pe aici unde sunt peștii cei mai buni?”. Pescărușul se întoarse și văzuse o femelă pescăruș cum nu mai văzuse de frumoasă și auzise în povești. Timid începuse să-i arate femelei toate locurile bune numai pentru pescuit și trăira în continuare pe malul unui râu lin.

Dacă nu credeți povestea este plăcerea dumnevoastră, însă duceți-vă pe malul unui râu și o să vedeți acolo cum doi pescăruși își cântă iubirea precum este și va fi până la dispariția lor din lumea aceasta. Toate acestea sunt așa pentru că lucrurile frumoase vin întocmai când ne așteptăm cel mai puțin. Dacă vrem ca să se întâmple este nevoie să ne iubim pe noi și să nu credem că știm toate vietățile după ce am cunoscut câteva necompatibile cu viața noastră. Așa cum a fost și în ziua în care un pescăruș de pe malul unui râu și-a găsit perechea sa și-a avut pui vestiți. Unul dintre ei mi-a cântat povestea așa cum am mai scris-o așa…

Published by PaulOvi

Cand n-am mai avut nimic de pierdut, am castigat totul. Cand am incetat sa mai fiu cine eram, m-am gasit pe mine insumi. Cand am cunoscut umilinta, chiar si atunci, mi-am continuat drumul si am inteles ca eram liber sa-mi aleg soarta. Paulo Coelho

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: