Gândurile nocturne de iarnă


Pășind printre fulgi de zăpadă scârțâind printre oameni ajungem să vedem în întuneric siluete care se plimba fiecare în mod diferit. Îndrăgostiții care încă se mai țin de mână sau aceia care au o vechime anume și sunt doar încărcați cu o plasă. Printre oameni vedem și mămici sau tătici care însoțesc copiii care zbenguie prin covorul alb așternut.

De multe ori ne întrebăm stând sau mergând oare copiii știu ce înseamnă pentru părinți responsabilitatea vieții lor? Să aduci pe lume un copil, să-i asiguri hrana zi de zi, să ai răbdare să învețe să se deplaseze? Apoi să ai tot timpul grijă de un băiat sau o fetiță, să-l duci la școală și să-l aduci? Apoi să ai tot timpul grijă ca să-i asiguri traiul zilnic. Câți copii apreciază ceea ce fac părinții pentru copii și la câte lucruri renunță pentru ei? Mulți oameni spun că atunci realizăm cât de greu este creșterea unui copil și cam ce înseamnă ca fericire pentru părinți primul gangurit, zâmbet al unui copil când avem proprii copii. Atunci apreciem cu adevărat ceea ce au făcut părinții pentru noi și cât de mult ne-au dat în multe cazuri chiar tot ceea ce au avut. Nu este puțin să dai totul unor copii care apoi îți vorbește urât, te jignesc și uită de tine când îmbătrânești. Totuși sunt părinți care ori își abandonează copiii, ori este un mediu conflictual plin de bătăi, alcool și sărăcie lucie și neputincioasă. Dacă primim toate acestea pe gratis de multe ori le considerăm normale și ne revoltam dacă nu le mai primim. Cât de ușor este să aruncăm faptul că nu am primit ceva anume sau că nu am reușit mai mult în viață este din cauza cuiva când de fapt noi purtăm vina propriilor eșecuri și neasumarii vieții noastre. Nu ar fi normal ca să apreciem acele persoane care ne-au dat totul? Să admirăm mămicile singure și să le acordăm respect și considerație? În schimb aruncăm cu noroi judecând și condamnăm și muștele pe un perete, iar în privința celorlalți oameni scriem filme demne de Hollywood fără ca să-le cunoaștem interiorul.

Liniștea nopții de iarnă care parcă se pregătește de un Crăciun târziu se lasă peste oraș și peste aceste gânduri lăsând în urmă copiii, părinții și alte aspecte ale vieții de astăzi. Zăpada se cerne în continuare peste oraș promițând solemn că aceste gânduri vor fi topite până în momentul în care lumina se va întoarce iar în oraș. Atunci vor fi înlocuite de alte gânduri, senzații și vibrații aferente zilei următoare a existenței umane care observă, tresalta și așterne scrieri întocmai ca zăpada de afară. Mâine se vor topi deja în negura timpului pentru a veni altele și altele până în momentul în care se va face întuneric și lumina nu va mai veni. Liniștea va cuprinde totul și nimic nu se va mai auzi, simți sau freamăta întocmai ca mulți oameni din ziua de astăzi. Așa pictam, desenam și ne scriem până atunci destinul…

Published by PaulOvi

Cand n-am mai avut nimic de pierdut, am castigat totul. Cand am incetat sa mai fiu cine eram, m-am gasit pe mine insumi. Cand am cunoscut umilinta, chiar si atunci, mi-am continuat drumul si am inteles ca eram liber sa-mi aleg soarta. Paulo Coelho

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: