O discuție despre iubire și uitare


Într-o zi s-a întâlnit Iubirea și Uitarea și au început ca să povestească despre lumea înconjurătoare. Uitarea a început ca să întrebe Iubirea “De ce este atât de greu să pleci din lumea oamenilor? Sunt atât de mulți oameni care vreau ca să te uite și nu pot. Răul insistă ca să rămână plin de trufie în viața lor și Binele nu vrea nici cum ca să ajungă. ” Iubirea a privit-o pătimaș și i-a răspuns “Nu sunt numai eu de vină căci nu le poți face oamenilor pe plac. Sufletul lor când m-a cunoscut pe mine se simțea singur și atunci m-au primit pe mine. Numai că el nu era vindecat de Trecut și de dezamăgirile lui. Atunci au preferat să-și deschidă inima atât de larg încât m-au primit pe mine ca întreg “. Sufletul stând ascuns interveni și el în discuția lor “Nu pot ca să uit oamenii care m-au făcut ca să plâng, dar și ca să râd. Pesemne tu, Uitare nu poți ca să-i vindeci căci oamenii au creat un ideal. Statuia aceasta până se sfărâma și este construită alta nouă este nevoie de Răbdare și aici ar fi nevoie ca să intervină atât și Timpul cât și Iubirea “. Timpul auzind toate acestea le-a dat dreptate tuturor, însă a adăugat “Pe lângă mine ei mai au nevoie de Iertare, dar în primul rând ca să se ierte pe ei. Atunci când intervine Dezamăgirea și Răul crește tot mai mult nu este suficient ca să vină Iertarea celorlalți. Oamenii se vor întreba tot timpul oare eu nu puteam face mai mult decât am făcut? ” Atunci o voce se auzi “Atunci intervin eu, Acceptarea că așa a fost viața ca să fie și Timpul în care gândurile se întreabă dacă nu puteau face mai mult ar putea ca să vină din Iubirea de tot ceea ce este viu.” Sufletul spuse din nou “De abia atunci eu încep eu să văd mai clar și alte suflete și vreau ca să le cunosc fără avere sau haina și mașina care o poartă ” Iubirea spuse “Oricât am încercat ca să conving oamenii ca nu pot iubi lucrurile materiale ei folosesc oamenii și iubesc averea. Prea puțini iubesc sincer sufletele și aceștia sunt de fapt dezamăgiți. De prea multe ori vin oamenii și mi se plâng: de ce nu pot fi eu iubit pentru ceea ce sunt și nu pentru ceea ce am ca avut?” Sufletul răspunse “eu pe oamenii împreună cu Timpul i-am îndemnat ca să mai caute sufletele ascunse care i-ar putea iubi așa cum sunt “. Timpul interveni “tu crezi că oamenii te ascultă? Și eu le-am spus asemenea cuvinte, dar tot ceea ce simt și fac vreau doar acum. ” Uitarea replică “înseamnă că de fapt ei nu vreau ca să uite ci se leagă de Trecut pentru a mai iubi când de fapt iubirile frumoase sunt în Viitor. Doar atunci când scapă de Trecut pot ca să mai iubească și alte suflete. ” Sufletul spuse din nou “Ei au o dorință foarte simplă. Nu contează pe cine și cum iubesc atât timp cât manifesta acest sentiment.” Iubirea spuse din nou “Eu sunt o artă de a cunoaște un Suflet și izvorul de bine al omenirii. Numai că nu sunt ceva definit ci exist pur și simplu. Numai că oamenii pun condiții în mod egoist altor oameni și nu se întreabă decât foarte rar cum au nevoie ei ca să fie iubiți și cum au nevoie alți oameni “. Timpul concluziona amar “Aici intervin eu și Răbdarea descoperind în fiecare zi ceva nou și frumos la omul iubit. Atunci când nu mai au ce descoperi din Iubire, ea se stinge încet și evaporandu-se în pământ ea se transformă în Ură și deșert. Pentru că tu, Iubire este și apa și hrana lor sufletească. Numai că prea puțin te uita ei ci doar se transformă în alta Iubire, poate nu așa de mare. ” Sufletul adaugă “Atât timp cât oamenii mai cred în Iubire mai există și o mică speranță pentru mine. Altfel am pieri toți, Iubirea, Uitarea, Răbdarea, Sufletul și ar rămâne singur Timpul “.

Ceea ce au mai discutat prietenii Universului între ei nu se mai știe, dar în orice caz oamenii mai uita să iubească frumosul și ajung ca să fie cel puțin îndrăgostiți de rău. Atunci iubirea iar dispare și sufletul devine închis și oricât încercăm ca să uităm oamenii aceia pe care i-am iubit rămân în suflet sub o altă formă. Poate și pentru că noi ca oameni suntem și dependenți de sentimente nu numai de un pragmatism feroce. Și astfel rămânem doar trubaduri ai timpului iubind ceea ce nu mai este și sperând de prea multe ori la nimic..Așa se nasc oamenii goi de sentimente din prea multă iubire pătimașa care odată frântă nu se mai repară ci doar o mai peticim în viața aceasta puțin câte puțin până în ultima secundă a existenței noastre. Și doar atunci va fi mult prea târziu pentru tot ceea ce este viu chiar și pentru a mai iubi…

Published by PaulOvi

Cand n-am mai avut nimic de pierdut, am castigat totul. Cand am incetat sa mai fiu cine eram, m-am gasit pe mine insumi. Cand am cunoscut umilinta, chiar si atunci, mi-am continuat drumul si am inteles ca eram liber sa-mi aleg soarta. Paulo Coelho

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: