Cine ești tu, doamnă Viață?


M-ai făcut să trăiesc fiecare moment,
cu sare și piper.
M-ai culcat la pământ ca să învăț să mă ridic.
M-ai băgat în viața oamenilor să-i pot cunoaște,
m-ai pus în fața lor să-i pot alege.

M-ai călătorit până la răscruci
să-mi aleg drumul singură,
așa cum m-ai pălmuit cu lacrimi
să știu să-nvăț a râde cu poftă.

Sunt un om crescut sub umbra ta.
Mi-ai făcut drumul lung și mărăcinos
ca să-mi potolesc setea cu rouă din iarba dimineții.
Ți-am dat voie să mă-nveți să iubesc.
Să pot cânta cu sufletul și să fredonez iubirea.

Mi-ai rătăcit pașii prin umbrele destinului
să știu cum să mă comport atunci când
lumina îmi bătea în geam.
Să-nvăț să număr stelele, ca să pot ajunge la soare.
Poate nu sunt omul pe care ți l-ai dorit.
Poate nu sunt “frumusețea” pe care ți-ai dorit-o.
Poate nu sunt “perfectul” pe care tu voiai să-l ai.
Poate nu sunt nimic din tot ce ți-ai dorit să fiu.
Dar cine este?
Nu știu cum m-ai dorit tu pentru tine,
dar eu încă mai știu să cresc.
Nu știu cât de “frumos/asă” m-ai vrut,
dar vreau să cred că știu să compensez.

Mă-ncerci în fiecare zi și clipă, doamnă viață.
Te transformi în capcanele iubirii
și mă pui să cochetez cu dezamăgirea.
Mă încerci cu vorbele tale frumoase
și mă lași să mă descurc singură cu virgula
și punctul dintre ele.
Mă transformi adeseori în copil
și pretinzi să mă comport ca un părinte.

Îmi legi gândurile cu sentimentele
fără să mă întrebi de ce le am.
Mă cerți că visez cu ochii deschiși,
chiar dacă de multe ori tu m-ai învățat s-o fac.
Îmi studiezi fiecare gest
să nu cumva să-l transform în iubire.
Fiecare lacrimă, să n-o transform în fericire.
Fiecare sărut, să nu las urme.
Încerci să mă orbești uitând de suflet.
Să-mi legi mersul, uitând de aripi.
Să-mi iei graiul, uitând că inima vorbește.

M-ai rugat să nu plec.
Am rămas.
Mi-ai zis să nu distrug.
Am construit.
Mi-ai spus să nu mă-nsuflețesc.
M-am înmulțit.
Mi-ai comandat să tac.
Eu am gesticulat.
Mă colinzi prin a ta lume mare,
dar mă obligi să fiu absentă.
Mă obligi să nu văd, să nu aud,
să nu simt, să nu cer,
să nu dau, să nu întreb, să nu răspund.
Să nu gândesc, să nu fiu, să nu exist!

De cine și de ce vrei să m-ascunzi?
Doar și pentru cine vrei să fiu?
Cum și în ce fel vrei să exist?
Sau poate îți dorești doar să mă protejezi.
Să mă îndepărtez de tot
și toate și să trăim doar eu cu tine.
Eu, în umbra ta.

Vrei să rămân mereu copilul tău.
Inocent și curat.
De gheață și necuvântător.
Să-mi aduni apa atunci când soarele
îndrăznește să mă topească,
construindu-mă iar, și iar,
și iar, cu gerul din tine.

Să mă faci să vorbesc cu vorbele tale
transformându-le doar în povești.
Să mă modelezi ca un bibelou
și să mă pui în cufărul cu amintiri,
la capitolul trofee.

Oricine ai fi și cum ai fi,
îți mulțumesc oricum.
Pentru tot.
Dar… rolul tău s-a terminat.
Demult.
Ce trebuia să faci, tu ai făcut.
Așa cum ai știut.
Acum, e rândul meu.
E rândul meu să mă lovesc de tine.
Ție-ți rămâne doar să te uiți la ce
și cum ai creat. La mine.
Și chiar dacă nu-ți place, eu sunt tine!

Și pân’ la urmă, cine ești tu… doamnă viață,
să te iei de mine? ( La Belle Epoque)

Published by PaulOvi

Cand n-am mai avut nimic de pierdut, am castigat totul. Cand am incetat sa mai fiu cine eram, m-am gasit pe mine insumi. Cand am cunoscut umilinta, chiar si atunci, mi-am continuat drumul si am inteles ca eram liber sa-mi aleg soarta. Paulo Coelho

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: