Pașii confuzi


În decursul pașilor de astăzi parcă și primăvara începută devine ușor iar confuză. O babă Dochia demult uitată care-și scutură ultimele cojoace presărand peste urmele pașilor când fulgi de nea când lapoviță care par tot mai grăbite. În agitația vântului care o înconjoară totul începe ca să devină banal. Aceleași locuri cu o stare diferită care nici nu vreau ca să iasă din cotidian. Gândurile care ieri păreau parfumate cu aerul primăverii devin asemenea unor păsări migratoare care nu-și mai găsesc nici spațiul și nici răgazul. Se cufunda tot mai des în fantasma clipelor prezente care nu prezintă interes spre calm și liniște profundă. Parcă trăiesc aceleași clipe și nu se regăsesc printre locurile acestea dorind ca să zboare în cu totul alte timpuri, dar parcă le lipsește energia și nici aripile nu mai sunt la fel. Un popas pare în aceste vremuri un drum lin către melancolie și nostalgia începe chiar să pară naivă sau doar vremelnica. A simți ceva în zilele acestea este doar o irosire a unei ființe visătoare, iar o încercare de găsire a semnificației devine din ce în ce mai absurd și lipsit de sens. Aceste vremuri sunt croite pentru indiferență și robotizare a tot ceea este viu. Totuși dacă o senzație în treacăt ne ajunge este recomandabil, pentru a scăpa de confuzia binelui de a nu o face publică. Ar fi nevoie ca să devină o parte intimă a noastră și noi să devenim stăpâni ai lipsei de sentimente sau cel mult a incruntarii. Urletele noastre înăbușite de dorință a triumfului întunericului asupra luminii devin o utopie în mijlocul ignoranței și a prăbușirii dezvoltării umane. Ceea ce până la urmă nenascand o cale de mijloc, pe lângă confuzie provoacă și o respingere a palpabilului. Devenind comodă această stare îngroapă orice dorință spre o stare de înălțare către tărâmurile necuprinse de cunoștiințele prezente. Aruncăm în acest mod tot ceea ce s-a construit în sufletele noastre ca oameni de când existăm și devenim sclavii a tot ceea ce se află în afara noastră ca indivizi. Nimic nu presară peste partea noastră ca o autenticitate care varsă corpurile noastre efervescente spre a respinge ceea ce nu am experimentat încă. Progresam astfel într-o degajare a contradicției și confuziei perplexe nefundamentata decât pe propria persoană și rar spre ordinea firească a vieții.

Așa suntem noi oamenii limitați în percepție și navalnici în construirea propriului egoism și a propriilor păreri. Poate că în anumite zile cerem mai mult de la prezent decât ne poate el oferi și nu avem nici răbdare și nici credință că schimbăm ceva în lumea aceasta. Oricum totul rămâne la fel de confuz ca și până acum..

Published by PaulOvi

Cand n-am mai avut nimic de pierdut, am castigat totul. Cand am incetat sa mai fiu cine eram, m-am gasit pe mine insumi. Cand am cunoscut umilinta, chiar si atunci, mi-am continuat drumul si am inteles ca eram liber sa-mi aleg soarta. Paulo Coelho

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: