În șiragul norilor cufundati în valurile razelor de soare devenim spectatori ai timpurilor noastre. Observând oamenii sau mașinile trecătoare ajungem ca să ne întrebăm oare câte lucruri minunate sau oameni superbi nu am cunoscut noi încă. Fiecare chip necunoscut parcă trezește un sentiment al tainei sale, iar pașii săi pătrund spre locurile necunoscute. O simplă încruntare sau un zâmbet strengar pare un simplu gest de curtoazie anonimă. Doi câini însoțesc vremelnic acest tablou căutând drumul curiozității noastre sau chiar al foamei lor prezente. Se depărtează încet de oameni părând că sunt doar trecători ai locurilor acestea. Luminițele în jurul lor par să anunțe că viața există printre blocuri și case cu propriile gânduri sau senzații trecătoare. Un val de întuneric pare să înăbușe valea și lumina devine tot mai palida căci Soarele se recunoaște învins în ziua actuală lăsând în urma sângerie pată a existenței sale cotidiene. Un pufait trezește printre ale sale atingeri ale asfaltului contemplarea și un sunet asurzitor al unei mașini defecte parcă învăluie din nou în fum realitatea. Deja luminițele au învăluit valea și doar câțiva pași mai cutremură existența care se transformă din nou într-o amorțire a tot ceea ce este viu. Și totul devine din nou banal, dar și curios în același timp căci ochii vreau să simtă ceea ce raționalul vede totul la fel..
Lumea lui Ovi 