Printre picăturile de ploaie


Printre picăturile de ploaie suntem învăluiți de fumul sentimentelor noastre. Banalul cotidian este presărat cu diferite sentimente pline de melancolie devenind obosiții vremurilor contemporane. Agitați sau plini de disconfort avem de ales între a ne bucura de picăturile de ploaie sau a privi ploaia ca o nouă fiță deranjanta a condițiilor meteo. Oricum liniștea se întâlnește cu melancolia și în răgazul melancoliei picăturilor de ploaie depanam tot felul de gânduri folositoare și cele mai multe nefolositoare. În tot acest timp observăm că tot ceea ce este în interiorul nostru nu afectează lumea noastră exterioară ci parcă mai mult o colorează cu sentimentele noastre. Parcă picăturile de ploaie aduc un fel de liniște interioară cu fiecare picur de ploaie care cade pe asfalt. Luminițele serii contribuie și ele la un decor dornic de a observa mai mult decât în alte timpuri un peisaj care este departe de tot ceea ce se trâmbițeaza în mass-media. Un bărbat care vorbește singur cu umbra sticlelor consumate dintr-un alcool decadent sau un autobuz care întârzie devin deja desprinse din scena cotidianului. Un zâmbet uman parcă este din ce în ce mai străin în zilele noastre și doar două femei în vârstă bucuroase destind atmosfera. Cuvântul “mulțumesc” menționat de cele două femei recunoscătoare față de șoferul autobuzului pare desprins din alte vremuri istorice. Un simplu cuvânt aduce o altă alură vârstei a treia precum și glumele lor sunt din altă lume. Un entuziasm desprins dintr-o poveste de Bachman în care o bunică devine adolescentă și zâmbește vieții chiar și printre ridurile timpului nemilos și câteodată neputincios sau nostalgic.

Ploaia a obosit ca să mai ude asfaltul și melancolia pare ceva îndepărtat și străin cotidianului. Oamenii sunt din ce în ce mai rari învăluind totul într-o tăcere adâncă. Doar luna care nu este niciodată la fel este martora unor pași umezi care adulmecand aroma ploii trecute ajung la destinația gândurilor proprii. Învăluirea într-o perdea de fum a oricărui gând sau senzație face ca prezentul să se apropie de un tărâm al împlinirii. Orice cuvânt devine de prisos și observarea vremurilor noastre este deja un gând al altor timpuri care pot ca să fie banale sau pline de neprevăzut în funcție de atitudinea noastră și starea interioară.

Published by PaulOvi

Cand n-am mai avut nimic de pierdut, am castigat totul. Cand am incetat sa mai fiu cine eram, m-am gasit pe mine insumi. Cand am cunoscut umilinta, chiar si atunci, mi-am continuat drumul si am inteles ca eram liber sa-mi aleg soarta. Paulo Coelho

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: