În fiecare dimineață am un obicei care poate părea ciudat. Mă dezbrac de hainele viselor și a idealurilor sau a gândurilor optimiste și iau hainele friguroase ale realității. Visele sau pictarea unor momente frumoase încălzesc sufletul indiferent de vremea de afară. Nu am nevoie decât de un scop al vieții și deja cerul existenței mele devine senin. Totuși când trebuie să pornesc de acasă mă îmbrac cu hainele neputinței, a frustrărilor și câteodată a nepăsării unor oameni. O caciulita dacă port este aceea a optimismului că trupul își va aminti de visele mele și că viața va complota ca cel puțin un ideal să mă urmărească în decursul zilei. Cu toate acestea mărimea adidașilor mei poartă numărul speranței că norii zilei nu vor învolbura trăirile și senzațiile mele. Cămașa mea este plină de naivitate și visare cu ochii deschiși în momentele de răgaz ale zilei și de credință că visele mele vor deveni într-o zi realitate. În schimb seara când vin spre casă vântul sufla peste pașii mei dezamăgirea.
Pentru ca toate acestea să se întâmple în fiecare zi adorm cât pot de repede pentru a-mi dojeni visele că se încăpățânează să nu treacă pragul realității mele. Spre dimineață însă ne împăcam și dimineața plâng visele și idealurile mele în momentul când îmbrac din nou hainele friguroase ale realității. Cam așa îmi duc existența în fiecare zi…
Lumea lui Ovi 