Prima dată am auzit de ruși de la bunica mea. Povestea ei parcă mai cuprindea groaza oamenilor din al doilea război mondial în a căror curte intrau rușii luându-le animalele pentru a le sacrifica. Chiar și pasta de dinți o mâncau soldații ruși îmbuibați de alcool și de foame. Apoi povestea bunica oamenii își luau animalele și se duceau în păduri și aveau observatori care anunțau prin focuri aprinse de venirea lor. Bucatele le îngropau în pământ pentru a nu fi găsite de soldații ruși. Bunica mea ținea minte că bombele sunau în apropiere și din cauza zgomotului totul sărea câțiva metri. Mai spunea că soldații germani au lăsat oamenilor toate lucrurile lor la plecare și i-au dat ciocolata. Un copil de la țară care nu mâncase până atunci ciocolata la vârsta de 11 ani a însemnat în calendar ziua aceea. “Rușii au adus comunismul” spunea grav bunica și totul devenea înfiorător din nou căci oamenilor li s-au luat animalele din curte și trebuiau să lucreze la oraș pentru a-și plăti cotele. În caz contrar urma confiscarea a unor lucruri dragi din casă. A urmat lungul drum al colectivizării forțate unde oamenii lucrau la secerat și noaptea și ziua pentru a se îndeplini planul. Ținea minte cum cu “tatica” a venit la oraș cu căruța și pe jos pentru a vinde un cârlan pentru a avea bani. Cât de frumoasă poveste a fost în ziua în care a primit o bomboana din zahăr pe bat. “Când s-a desființat colectivul fiecare a luat ceea ce a vrut de acolo. La împărțire s-au dat cai, vaci sau porci și fiecare a luat ceea ce a apucat. Am crezut că va fi mai bine, dar am lucrat de dimineața până seara iar pentru a avea bani că tate’ s-au scumpit” spunea bunica. Astăzi primește o pensie de subezistență de colectiv în care în sertarul sau și în buzunarul sortului indesa banii. “Ia și tu să-ți mai cumperi ceva dacă tot ai lucrat pe aici. Numai să ai grijă de ei și să nu-i dai pe prostii” mă convingea în cele din urmă pentru a lua o sumă de bani. “Cine știi dacă mai prind toamna că sunt bătrână și toate mă dor” adăuga bunica la plecare. O vedeam cum își șterge lacrimile cu naframa că rămâne iar singură. Astăzi este în viață, însă viața sa este departe de a mea și casa aceea este parcă părăsită de suflet căci nici bunica mea nu mai locuiește acolo. Înduioșător este că poveștile trecutului nu au dispărut și au rămas acolo pe prispa casei asemenea poveștilor multor oameni în vârstă născuți, crescuți și ajungând la vârstă înaintată cu frică de Dumnezeu și de ruși.
Lumea lui Ovi 