Sunt momente în viața profesională în care lucrând cu copiii credem că totul este banal și lipsesc senzațiile. Spunem povești care doresc să atingă suflete și parcă totul este inert. Într-o zi, fiind în mijlocul copiilor și spunând povestea obișnuită o fetiță blondă a ridicat mâna. Era mai timidă și plină de emoții și spus la modul cel mai serios “Domnul P sunteți omul meu preferat”. Parcă am fost cuprins de emoții și greu am reușit să articulez câteva cuvinte. Un copil mai rușinos mi-a spus “sunteți singurul profesor care zâmbește și ne face să râdem”. Recunosc că în fața copiilor nu mă intimidez ușor, dar în acele momente parcă am simțit în stomac și în suflet acele cuvinte. Cuvinte pornite din inocența unor copii care erau satisfăcuți că și-au spus aprecierea. Nu este acea formă de lingusire a unui copil care dorește note mai mari. Sunt afirmațiile unor copii care în fiecare oră de curs sunt cu mânuțele pe sus și care sunt preocupați de bun simț sau respect. Atunci mi-am dat seama că de fapt eu nu mi-am propus ca să devin un om preferat al lor și pur și simplu am devenit fără să vreau. Un val de căldură sufletească s-a așternut în clasă și semnalul de ieșire din clasă parcă ne-a lăsat muți. Atunci am spus “să aveți grijă de voi și să aveți o zi frumoasă “. Răspunsul a fost în cor “dumneavoastră ne ați făcut-o mai frumoasă prin povestea dumneavoastră”. Cel puțin aceste cuvinte nu au fost scrise pentru a mă lăuda și nici pentru a mă opri. Chiar din contra prefer să fiu mai modest și să continui să cred plin de naivitate că încă sunt multe povești care nu au fost spuse și scrise încă de alți oameni și chiar de subsemnatul. Important este ca să le vedem esența și chiar detaliile. Poate într-o zi vor deveni o sursă de inspirație și pentru alți oameni pentru ca binele să fie lăudat din nou și răul să fie respins.
Lumea lui Ovi 