Astăzi în măreția sa am stat de vorbă cu Dunărea. Printr-un glas firav am întâmpinat-o și ea m-a salutat liniștită văzându-si de drumul ei tot mai lin. Am început ca să o cunosc mai bine atunci pe ale ei ape am pătruns cerându-i voie înainte. Acceptându-mă bucuroasă am pătruns pe apele ei și cufundandu-mă încet în brațe am rămas fără cuvinte în fața ei. Mi-a povestit de Decebal și de romani și de un arhitect ungur și de locul unde romanii își marcau a lor teritoriu spre a lumii înfricoșare. Valurile ei liniștite au devenit pe măsură ce-mi povestea tot mai entuziasmate căci vântul auzind povestea ei o da lumii de știre. Mi-a mai spus că este îngrijorată de gândurile oamenilor care trec căci sunt obraznici care sar în apele ei pentru a o îmbrățișa în mod forțat. Atunci când am ajuns la o grota a unor veterani de soi a vrut chiar să mă îmbrățișeze Dunărea, dar eu, învingându-mi frica am preferat doar să o refuz și ea a înțeles misterul. La despărțire chiar i-am mulțumit pentru amabilitate, iar ea cu un val mai liniștit mi-a urat numai bine în viață. Așa urez și eu tuturor oamenilor care au sensibilitatea ca să mai asculte o apă așa cum am ascultat eu astăzi Dunărea.
Lumea lui Ovi 