Paștele în vremurile mai vechi


Zilele acestea de Paște mă duc cu gândul pe drumul copilăriei. Atunci când fiind în vacanța școlară de primăvară mergeam la bunicii mei. În Săptămâna Mare mergeam cu bunica mea în fiecare seară la biserică. Acolo eram identificat după funcția de nepot. Stăteam cuminte pe o bancă ascultând rugăciunea și simțeam că este o săptămână importantă. După ce ieșeam de la biserică mâncam acasă la bunicii mei și mergeam la vecinii din sat pentru a vedea filmul “Iisus din Nazareth”. Mai târziu am aflat că filmul era regizat de Franco Zefirelli. În Săptămâna Mare era difuzat în fiecare seară ceea ce o făcea pe bunică mea să întrebe dacă filmul a fost filmat atunci când trăia Iisus Hristos. Zilele de miercuri și mai ales vineri erau zile de post. Ce greu ne rabdam noi copii vinerea până la ora 12 să nu consumăm chiar nimic. În cadrul serii de vineri înconjuram biserica împreună cu credincioșii satului cu lumânări aprinse. Deh! Nu aveam nici telefon mobil și nici internet pentru a face un live al momentului și nici nu mă etichetam. După ce ajungeam de la biserică bunica mea pregătea aluatul pentru ca sâmbăta dimineața să poată “să facă în cuptor”. Se făceau coce cu brânză, varză sau prune sau cozonac și pâine. De asemenea venind și mama mea sau mătușile mele se fierbeau mai multe ouă pentru ca apoi să fie vopsite cu “Galus” și curățate cu foi de ceapă roșie. Bunicul meu și mai târziu un unchi tăiau miei, le dădea jos blana pentru a pregăti apoi carnea pentru a fi gătită în oraș. Ajunși în oraș mama mea făcea drobul de miel, prăjituri și eventual mai vopsea ouă roşii. Ouăle erau câteodată decorate cu diferite abțibilduri. Duminica dimineața tatăl meu sau eu mergeam la biserică pentru a primi paștele și nu era om în casă ca să mănânce ceva fără ca să nu consume paștele, să spună “Hristos a înviat!” și numai după aceea să mănânce. Ciocneam ouă roşii și era o întreagă competiție între membrii familiei cine avea oul cel mai tare. După aceea luându-ne hainele cele mai frumoase, eventual erau cumpărate special pentru această ocazie, mergeam la biserică. După ce veneam acasă consumam friptura din carne de miel sau tocana de miel cu mămăligă și muratura eventual de salate. În următoarea zi veneau și neamuri la noi sau mergeam noi la ele. Când am crescut mai mare mergeam la fete împreună cu câțiva prieteni. Poezia clasică a stropitorilor era “eu sunt micul grădinar/ cu sticluța în buzunar/ și am venit la dumneavoastră/ să stropesc floarea din casă”.

Acum tradițiile prea puțin se mai respectă, iar pentru viața de adult Paștele nu mai are aceeași semnificație. Cel puțin nici oamenii nu mai sunt aceeași și fie neam sau doar cunoștiință lumea nu se mai vizitează așa cum o făcea mai demult. Așa că “Hristos a înviat!” distinși oameni care mi-ați citit gândurile, lucru pentru care vă mulțumesc din suflet!

Published by PaulOvi

Cand n-am mai avut nimic de pierdut, am castigat totul. Cand am incetat sa mai fiu cine eram, m-am gasit pe mine insumi. Cand am cunoscut umilinta, chiar si atunci, mi-am continuat drumul si am inteles ca eram liber sa-mi aleg soarta. Paulo Coelho

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: