Atunci când viața vrea să ne doboare/ ar trebui să-i mai râdem în nas/ să scoatem doar o limba lungă/ și să o întrebăm “doar atât poți?”. Să fim persoane care râd de viață/ zâmbind pe oriunde ne ducem/ căci suntem oameni ca o stâncă/ de vom cădea să zicem “aveți grijă până unde urcă “. Luând ceea ce este bun și folositor/ să ne plimbăm printre probleme/ căci nu este om în lumea aceasta mare/ să nu caute o soluție sau măcar două la ceea ce-l frământă în interior. Dacă trebuie să plângem vom mai plânge/însă să nu lăsăm ca viața noastră întreaga/ să fie doar un râu/ de lamentări și gânduri sumbre. O plimbare liniștită printr-un parc/ o melodie preferată dacă ascultăm/ și chiar puțină mișcare dacă vrem să facem/ nu strică ci chiar de multe ori ajută. O glumă adevărată dacă mai citim și chiar o carte/ un zbor liniștit cu parapanta/ mai ales dacă vrem un tatuaj sau orice nebunie/ dacă vrem să facem chiar ajută. O strambatura unui necaz sau unui om care ne-a făcut rau/ este divin pentru că nimic nu este mai sublim/ decât un zâmbet larg unui sărman/ care are probleme, crede el, cât o sută. Un gând bun dacă am reușit să mai trimit/ este pentru că viața ne este dăruită/ și este păcat pentru lume și noi/ să nu trăim după inima noastră și chiar rostind un “Doamne ajută!”. Poate așa viața noastră devine mai bună/ pictând-o în culori deschise/ căci nu trăiesc viața ca o dramă întreagă/ decât aceia care vreau să o ducă.
Lumea lui Ovi 