Sloiurile de gheață

În vremurile înghețate ale taramului nostru parcă nici zăpada nu vrea ca să se despartă de tăcutul asfalt. După avalanșa picioarelor pornite dis de dimineață fără lumină solară se așterne o liniște de multe ori mascată. Motoarele nu mai suna și totul pare lin cuprinzând vorbe spuse rar și tot mai adânce. Un ciripit curajos începe ca să se audă părând că viață există și totuși încă mai există o vietate care mai cântă în vremurile friguroase. Chiar și câinii sunt îmbrăcați gros și nu mai au răbdare în lesă dorind ca să alunge frigul. Soarele freamătă trimițând ale lui raze făcând totuși mai frig peste pământ și ape. Izvorul vital pare încremenit așteptând temerari pentru a fi traversat. Printre mii de fulare, caciulite care sunt tot mai agitate vedem oglinda unei naturi tot mai moarte parcă. Așteaptă reînvierea fiind îmbrăcată în alb, însă până când frigul va vrea ca să mai plece mai sunt multe zile care par tot la fel. Monotonia este întreruptă la ceasurile amiezii de un picur de apă pornit parcă de nicăieri a unui sloi de gheață care nu a mai avut răbdare anunțând sus și tare că undeva departe mai există o frumoasă primăvară. Sunetele motoarelor deranjează contemplarea omului cu natura lăsând un val de fum în spatele lor. Totuși încă pare aievea ca să vorbim de muguri sau ghiocei atât timp cât încă înghețul incremeneste viața. Parcă nimic nu vestește încă plecarea sloiurilor de gheață și a frigului insistent. Un viscol se mai joacă cu rezistența oamenilor la frig râzând probabil de timpurile acestea când botnita se prezintă a fi cel mai important accesoriu al părții vestimentare umane. Cel puțin zilele încep ca să se mărească și încă mai este o speranță de vremuri mai calde cu sufletele de multe ori înghețate de gânduri curate și dispoziție bună sinceră.

Așa este ca să fie în ziua în care venirea unui nou an pare un plan uitat și deja viața este mai mult decât banală. Și totuși nimic nu pare ca să se schimbe și parcă totul pare ca să se transforme într-o formă în care nu ne este dat ca să o știm noi astăzi…

Moș Ioan Roată și Unirea de Ion Creangă

Povestirea a fost publicată pentru prima oară în Convorbiri literare pe 1 februarie 1885.

La 1857, pe când se ferbea Unirea în Iași, boierii moldoveni liberali, ca de-alde Costache Hurmuzachi, M. Kogălniceanu și alții, au găsit cu cale să cheme la Adunare și câțiva țărani fruntași, câte unul din fiecare județ, spre a lua și ei parte la facerea acestui măreț și nobil act național. Cum au ajuns țăranii în Iași, boierii au pus mână de la mână, de i-au ferchezuit frumos și i-au îmbrăcat la fel, cu cheburi albe și cușme nouă, de se mirau țăranii ce berechet i-a găsit. Apoi, se zice că i-ar fi dat pe sama unuia dintre boieri să le ție cuvânt, ca să-i facă a înțelege scopul chemării lor la Iași.

  • Oameni buni, știți pentru ce sunteți chemați aici, între noi? zise boierul cu blândeță.
  • Vom ști, cucoane, dacă ni-ți spune, răspunse cu sfială un țăran mai bătrân, scărpinându-se în cap.
  • Apoi, iaca ce, oameni buni: de sute de ani, două țări surori, creștine și megieșe, Moldova noastră și Valahia sau Țara Muntenească, de care poate-ți fi auzit vorbindu-se, se sfâșie și se mănâncă între dânsele, spre cumplita urgie și peire a neamului românesc. Țări surori și creștine, am zis, oameni buni; căci, precum ne închinăm noi, moldovenii, așa se închină și frații noștri din Valahia. Statura, vorba, hrana, îmbrăcămintea și toate obiceiurile câte le avem noi le au întocmai și frații noștri munteni. Țări megieșe, am zis, oameni buni; căci numai pârăuașul Milcov, ce trece pe la Focșani, le desparte. “Să-l secăm dar dintr-o sorbire” și să facem sfânta Unire, adică înfrățirea dorită de strămoșii noștri, pe care ei n-au putut s-o facă în împrejurările grele de pe atunci. Iaca, oameni buni, ce treabă creștinească și frumoasă avem de făcut. Numai Dumnezeu să ne-ajute! Înțeles-ați, vă rog, oameni buni, pentru ce v-am chemat? Și dacă aveți ceva de zis, nu vă sfiiți; spuneți verde, moldovenește, ca la niște frați ce vă suntem; că de-aceea ne-am adunat aici, ca să ne luminăm unii pe alții și Dumnezeu să ne lumineze pe toți cum a ști el mai bine!
  • Înțelegem, cucoane, așa a fi, răspunseră câțiva țărani mai rușinoși; că, dă, nu-ți ști dumnevoastră ce-i pe lume, noi, țărănimea de la coarnele plugului, avem să știm ce-i bine și ce-i rău?
  • Ba eu, drept să vă spun, cucoane, n-am înțeles! cică zise cu îndrăzneală unul dintre țărani, anume Ion Roată. Ș-apoi, chiar dacă ne-am pricepe și noi la câte ceva, cine se mai uită în gura noastră? Vorba ceea, cucoane: “Țăranul, când merge, tropăiește, și când vorbește, hodorogește”, să ierte cinstită față dumnevoastră. Eu socot că treaba asta se putea face și fără de noi; că, dă, noi știm a învârti sapa, coasa și secera, dar dumnevoastră învârtiți condeiul și, când vreți, știți a face din alb negru și din negru alb… Dumnezeu v-a dăruit cu minte ca să ne povățuiți și pe noi, prostimea…
  • Ba nu, oameni buni; s-a trecut vremea aceea, pe când numai boierii făceau totul în țara aceasta ș-o storceau după plac. Astăzi toți, de la vlădică până la opincă, trebuie să luăm parte la nevoile și la fericirea țării. Muncă și câștig, datorii și drepturi pentru toți deopotrivă.
    Le spuse boierul apoi despre originea românilor, cum și de cine au fost ei aduși pe aceste locuri; despre suferințele lor și cum au ajuns a fi dezbinați și împrăștiați prin alte țări. Le dă el pilde câte și mai multe: cu smocul de nuiele, cu taurii învrăjbiți și, în sfârșit, se silește bietul creștin din răsputeri a-i face să înțeleagă care sunt roadele binefăcătoare ale Unirii, aducându-le aminte că tot “pentru unirea tuturor” se roagă și sfânta biserică, în toate zilele, mai bine de 1.850 de ani.
  • Ei, oameni buni, cred că acuma ați priceput!
  • Priceput, cucoane, cât se poate de bine, răspunseră mai toți. Dumnezeu să vă ajute la cele bune!
  • Ba eu tot nu, cucoane, răspunse moșul Ion Roată.
  • Dumnezeu să mă ierte, moș Ioane, dar dumneta, cum văd, ești cam greu de cap; ia haidem în grădină, să vă fac a înțelege și mai bine. Moș Ioane, vezi colo, în ogradă la mine, bolovanul cel mare?
  • Îl vedem, cucoane.
  • Ia fă bine și adă-l ici, lângă mine, zise boierul, care ședea acum pe un jilț în mijlocul țăranilor.
  • S-avem iertare, cucoane, n-om putea, că doar acolo-i greutate, nu șagă.
  • Ia cearcă și vezi.
    Moș Roată se duce și vrea să ridice bolovanul, dar nu poate.
  • Ia du-te și dumneta moș Vasile, și dumneta, bade Ilie, și dumneta, bade Pandelachi.
    În sfârșit, se duc ei vro trei-patru țărani, urnesc bolovanul din loc, îl ridică pe umere și-l aduc lângă boier.
  • Ei, oameni buni, vedeți? S-a dus moș Ion și n-a putut face treaba singur; dar când v-ați mai dus câțiva într-ajutor, treaba s-a făcut cu ușurință, greutatea n-a mai fost aceeași. Povestea cântecului:
    Unde-i unul nu-i putere,
    La nevoi și la durere;
    Unde-s mulți, puterea crește,
    Și dușmanul nu sporește.
    Așa și cu Unirea, oameni buni! Credeți dumnevoastră că, de-a ajuta Dumnezeu a se uni Moldova cu Valahia avem să fim numai atâția? Frații noștri din Transilvania, Bucovina, Basarabia și cei de peste Dunărea, din Macedonia și de prin alte părți ale lumii, numai să ne vadă că trăim bine, și ei se vor bucura și ne vor iubi, de n-or mai îndrăzni dușmanii, în vecii vecilor, a se lega de români. D-apoi frații noștri de sânge: franțujii, italienii, spaniolii și portughezii, ce așteapt? La orice întâmplare, Doamne ferește, stau gata să-și verse sângele pentru noi… Unirea face puterea, oameni buni. Ei, acum cred c-ați înțeles și răsînțeles.
  • Ba eu unul, să iertați dumnevoastră, cucoane, încă tot n-am înțeles, răspunde moș Roată.
  • Cum se face asta, moș Ioane? Mai bine ce v-am tălmăcit, și un copil putea să înțeleagă.
  • Mai așa, cucoane, răspunseră ceilalți.
  • Moș Ioane, zise acum boierul, cam tulburat de multă oboseală, ia spune dumneta, în legea dumitale, cum ai înțeles, cum n-ai înțeles, de când se face atâta vorbă; să auzim și noi!
  • Dă, cucoane, să nu vă fie cu supărare, dar de la vorbă și până la faptă este mare deosebire… Dumnevoastră, ca fiecare boier, numai ne-ați poruncit să aducem bolovanul, dar n-ați pus umărul împreună cu noi la adus, cum ne spuneați dinioarea, că de-acum toți au să ieie parte la sarcini: de la vlădică până la opincă. Bine-ar fi dac-ar fi așa, cucoane, că la război înapoi și la pomană năvală, parcă nu prea vine la socoteală… Iar de la bolovanul dumnevoastră am înțeles așa: că până acum noi, țăranii, am dus fiecare câte-o peatră mai mare sau mai mică pe umere; însă acum suntem chemați a purta împreună tot noi, opinca, o stâncă pe umerele noastre… Să dea Domnul, cucoane, să fie altfel, că mie unuia, nu mi-a părea rău.
    La aceste vorbe, țăranii ceilalți au început a strânge din umere, a se uita lung unul la altul și a zice:
  • Ia, poate că și Roată al nostru să aibă dreptate!
    Iar boierul, luându-i înainte cu glume, a înghițit gălușca și a tăcut molcum.

Ignorarea sau indiferența ca arme albe ale oamenilor

Ignorarea sau indiferența sunt două arme puternice în relația cu oamenii indiferent că sunt femei sau bărbați. În momentul în care cineva ne jignește primul instinct ar fi ca să-i răspundem cu aceeași monedă. Practic, întrunind cuvintele cu vremea de afară să intram într-un hău înghețat al rațiunii și a sufletului. Hrănindu-ne orgoliul să răspundem cu toate cuvintele urâte care ne vin la gură fără a le trece prin sita empatiei. Iureșul cuvintelor și al frazelor să prindă viteza bolizilor din cursele de mașini și până nu-și ating linia de sosire să nu se oprească. După momentul iureșului verbal ar trebui să ne simțim mai bine și nu ne simțim. Din contra devenim istoviti ca după o cursă de mașini contrakilometru și suntem nervoși pe lume. Dezamăgiți de oameni și de lume în general. Dacă însă înainte de momentul iureșului verbal am respira profund și am decide să nu răspundem decât cu indiferență și ignorare. În gândurile interlocutorului se ridică întrebarea “de ce nu răspunzi la fel?”. Lovind cu aceste două arme precum și cu sarcasm și ironie de genul “Doar atât poți?” sfidam negativismul cu pozitivism. Rupem lanțul unui posibil scandal protejându-ne de istovirea vorbelor și mai ales a sufletului. Psihologii afirmă că un exercițiu mult mai bun în acest caz este ca să ne scriem frustrarea pe hârtie și să o eliberăm Universului arzând-o. Credem sau nu credem acest simplu exercițiu de stăpânire a nervilor, autocontrol sau coborârea la un nivel ne protejează pe noi în primul și ne canalizează energia spre ceva constructiv. Nu sunt adeptul Bibliei în privința întoarcerii și celuilalt obraz în cazul lovirii sau ispășirii unor păcate anterioare ci doar cred că din toate punctele de vedere este nevoie ca să fim superiori din punct de vedere spiritual și rațional agresorului verbal, emoțional sau fizic.

În stadiul actual al cercetării în privința vieții acestea, indiferența și ignorarea sunt cele mai bune arme. Dacă sunt oameni care știu mai multe în urma experienței lor de viață suntem liberi ca să-i ascultăm căci de la oricine și oricând putem învață mai multe despre viață decât știm noi. Cel puțin putem ca să analizăm dacă teoria lor se poate pune în practică în viața noastră. Cam atât mă pricep pe acest subiect până acum în această viață…

Unirea Mică a românilor încotro?

Cunoaștem faptul că astăzi suntem toți locuitorii români de pe aceste meleaguri duși de un val de patriotism mai mult sau mai puțin fals. În traducere liberă suntem infectați de dorința de sărbătoare și de zile libere. Cu alte cuvinte sărbătorim astăzi ziua în care Țara Românească s-a unit cu Moldova în ziua de 24 ianuarie a anului 1859. Unirea, fiind o dorință regăsita în programele revoluționare din anii 1848 din cele două principate este dezbătută în urma Războiului Crimeei (1853-1856) la Congresul de la Paris din anul 1856. Pe masa Marilor Puteri cu sprijinul Franței și a Piemontului s-a discutat în capitala Franței și despre problema celor două principate. Astfel Țara Românească și Moldova s-au eliberat de sub ocupația rusă intrând sub suveranitate otomană și sub garanția Angliei și a Franței. Pentru a scoate în evidență problemelor Principatelor Române se organizează Adunări ad-hoc care au rolul de a pune pe masa Marilor Puteri faptul că cele două țări nu sunt unite. Chiar dacă sunt sabotate de Nicolae Vogoride, caimacam aflat în conducerea Moldovei, cu sprijinul Austriei adunările ad-hoc se repetă, iar problemele țărilor ajung pe masa “Convenției de la Paris” din luna august a anului 1858. Aici se formează noul stat “Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei” aflat din nou sub suveranitate otomană cu o armată comună, o comisie comună de Justiție și Casație cu sediul la Focșani, dar cu domnitori aleși separați în luna ianuarie a anului 1859. În ziua de 5 ianuarie a anului 1859 la Iași și în ziua de 24 ianuarie la București a fost ales același domnitor Alexandru Ioan Cuza ceea ce a însemnat unirea Țării Românești cu Moldova. Noul stat din anul 1861 a avut un Parlament, un steag colorat cu roșu, galben și albastru, o jandarmerie, serviciu de pompieri și primele universități cu sediile la Iași și București. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza însoțită de lovitura de stat din ziua de 2 mai a anului 1864 a realizat teoretic improprietarirea țăranilor prin secularizarea averilor manastiresti din anul precedent precum și faptul că învățământul românesc primar devenea gratuit și obligatoriu. Cu toate acestea de la teorie la practică a fost un drum anevoios mai ales că procentul analfabetismul locuitorilor depășea 80 % din totalul populației. Având în vedere conflictele dintre Alexandru Ioan Cuza și conservatorii radicali precum și faptul că Marile Puteri au recunoscut Unirea pe o perioadă de șapte ani domnitorul în ziua de 11 februarie a anului 1866 a fost obligat să renunțe la tron. A plecat din țară murind în Germania șapte ani mai târziu. Dacă nu credeți aceste informații consultați manualele de clasa a opta, a zecea și a douăsprezecea ale unui elev aflat pe băncile școlii.

Acum logic ar fi ca să ne întrebăm dacă tot suntem cuprinși de valul patriotismului de astăzi ce învățăm noi din toate aceste evenimente? Mâine vom injura din nou România și românii ca și ieri sau orice altă zi obișnuită. Nu este suficient de a înmagazina informații pentru o eternă și presupusă cultură generală prezentă atât de mult și în învățământ. Așa cum putem deduce în spatele actului din ziua de 24 ianuarie a anului 1859 au existat oameni culți care atât pe plan intern cât și extern au luptat pentru un ideal. Putem ca să-l considerăm o naivitate sau o utopie, dar locuitorii din România au câștigat mult mai mult atunci când au fost uniți. Pentru a nu spune că au avut o coloană vertebrală și diplomație în relațiile cu Marile Puteri și cu puterile aflate în zonă. De asemenea cultura, educația și școala au format oameni care cu toate defectele lor au avut o prestanta politică pusă în slujba țării realizând reforme și pentru oamenii simpli. De asemenea conform poveștilor în cadrul adunărilor ad-hoc din anul 1857 a participat și Moș Ioan Roată, un țăran simplu care și-a cerut drepturile sale. Nu în ultimul rând Alexandru Ioan Cuza în timpul domniei sale își lua haine de om simplu și umbla prin țară pentru a știi problemele locuitorilor și a realiza legi în acest sens. Este adevărat că gurile rele spun că s-ar fi căsătorit din interes cu Elena pentru averea ei dorind să acopere în acest sens datoriile la jocurile cu noroc, dar nu aceasta este moștenirea sa. Contează întotdeauna mai mult ceea ce a lăsat în urma sa Alexandru Ioan Cuza decât defectele sale.

Considerând că toate acestea au fost enumerate și ajungând și la învățăminte putem deja să încercăm o concluzie. Unirea Mică ne învață unitate, verticalitate, mândria de a fi român precum și independența unui stat. Nu în ultimul rând altruism și capacitatea de a face pe plan politic reforme pentru locuitorii țării. Toate aceste rânduri sunt scrise cu ocazia zilei de astăzi, pe 1 decembrie se va scrie altceva așa cum va fi și celelalte zile emblematice ale istoriei României. Ceea ce facem în zilele de 25 ianuarie, 27, 28 și așa mai departe va face parte din istoria României peste câțiva ani și va depinde numai de noi pentru ca să apărem într-o lumina bună, rea sau să fim in umbra Europei și a lumii. Pentru astăzi, 24 ianuarie, mâine și în orice altă zi La mulți ani România și locuitorilor săi indiferent de etnie, rasă, limba vorbită, culoarea pielii sau orice alte diferențe!

De ce ești în cușcă? Pentru că eu vorbesc

Dacă credem că nu este adevărată povestea haideți ca să încercăm să fim vocali. Să vorbim despre ceea ce nu ne convine în țara aceasta și să arătăm cu degetul spre oamenii ilegali. Devenind oi negre vom atrage antipatii și individie. Într-o țară în care libertatea de exprimare se înțelege că este de multe ori dreptul de a jigni necunoscuți funcționează cenzura. Libertatea de exprimare, în cazul în care nu jignim este restricționată de exemplu în privința unei pandemii. Dacă intram în partea politică și atacăm fenomenul este cu atât mai funcțională cenzura. Mai mult suntem mai publici decât acum zece ani aproximativ de când există Facebook. Grupurile de cultură sau de educație ajung să fie blocate sau postările restricționate. Credem sau nu credem paginile de showbiz sau de manele nu sunt atât de raportate precum cele mai sus menționate. Întotdeauna se va găsi cineva care nu va suporta faptul că cineva scrie și va raporta sau bloca sub impulsul “de a ne crede prea deștepți” sau “mă înveți tu pe mine? Cine te crezi?”. Atunci vom ajunge în momentul în care intram în epidemia populației care crede că nimic nu are rost.

Într-adevăr dacă vrea cineva ca să educe un popor român își pierde vremea și mai devreme sau mai târziu entuziasmul. Pentru educație sunt părinți, școli, cărți, viața și experiența ei. În cazul în care sunt doctoranzi ai școlii vieții acolo toți factorii educației nu mai au ce să-i învețe. Poate doar loviturile primite pe rând, fără număr pentru a înțelege ei să mai reușească ceva, dar este cam aproape imposibilă munca vieții.

În concluzie fiecare înțelege și din aceste rânduri ceea ce dorește, dar dacă continuare partidul ne vrea proști de multe ori este musai ca să răspundem pe măsura așteptărilor. Aceste ultime rânduri sunt răspunsul la întrebarea de ce credem că încă există cenzură în țara noastră. Altfel nu-mi explic de ce în fiecare colț al existenței cotidiene sunt proști așezați strategic întocmai pentru a-i recunoaște fără preaviz.

În rest să auzim de bine din buric și din șolduri fără a primi factura de la gaz, gradul de ocupare a paturilor din spitale a infectaților de Covid și bine este că avem salar că altfel ar trebui să lucrăm de plăcere. Undeva nici nu merită plăcerea dacă nu o putem număra în bani sau beneficii. Ei, na! Că am scris și aceste rânduri pe gratis…

Nu iubești femeia

Nu iubesti femeia pentru ca vrei sa o iubesti. Nu o alinti pentru ca vrei sa o alinti. Nu te joci cu parul ei matasos si inmiresmat pentru ca vrei sa te joci. Nu-i saruti mana pentru ca doresti. Nu-i soptesti la ureche cuvinte dulci si i saruti partea moale a urechii sau incet pe gat pentru ca vrei. Nu ti se par discutiile cu ea sau macar personalitatea ei atat de interesante. Deobicei sunt nimicuri, lucruri fara rost. O vrei in preajma, tanjesti ca sa o saruti sa o atingi pentru ca ea te provoaca si rationalul nu mai functioneaza. Ceea ce face din femeie ceva ce ne-o dorim in fiecare clipa si gandul, prezenta sau chiar rostirea numelui sau suav face inima sa tresalte. Deci iubim pentru ceea ce ne facem sa traim sau sa facem cand suntem cu ea si nu din alte cauze.

Un discurs despre eșec

UN DISCURS IMPRESIONANT AL LUI DENZEL WASHINGTON DESPRE EȘEC.

,, Am descoperit că nimic nu are valoare în viață dacă nu riști. Nu o să găsești pasiune gândind mic, mulțumindu-te cu puțin.
Sunt sigur că în școli, încercând să alegi ce vei face cu viața ta, oamenii te-au sfătuit să ai tot timpul ceva sigur la care să te întorci, pe care sa te sprijini dar nu am înțeles niciodata acel concept, să am ceva pe care sa mă sprijin când cad, la care să ma întorc.
Dacă o sa mai eșuez , vreau să o fac privind înainte, în felul acesta măcar văd ce m-a doborât. Fără consistență nu veți termina niciodată nimic, așa că faceți ceea ce vă pasionează, riscați, nu vă fie frică să eșuați. Un test vechi de inteligență cerea să unești 9 puncte între ele fără să ridici pixul de pe hârtie, singura modalitate de a o face era să gândești liber, diferit (thinking outside the box) . Nu vă fie frică să gândiți diferit, nu vă fie frică să visați la ceva măreț, nu vă fie frică să eșuați grav, dar amintiți-vă că visele fără țintă , sunt doar vise.
Thomas Edison a efectuat 1000 de experimente nereușite pentru ca al 1001- lea să iasă. Cazi înainte! Cu fiecare experiment eșuat, ești cu un pas mai aproape de succes.
Trebuie să vă asumați riscuri și sunt sigur că ați mai auzit asta până acum, dar vreau să vorbesc cu voi, de ce acest lucru este atât de important.
Veți eșua la un moment dat în viața voastră, acceptați, veți pierde, vă veți simți rău, o să vă faceți de râs , eșecul este inevitabil. Aveți curaj să tindeți spre succes, dar aveți curaj să eșuați?
In cariera mea am eșuat de foarte multe ori. Dar nu am renunțat. Nu m-am mulțumit să rămân pe loc. M-am pregătit din ce în ce mai mult pentru urmatoarea audiție și pentru următoarea și următoarea și m-am rugat și rugat și rugat dar am continuat să eșuez, dar nu a contat, pentru că este o vorbă veche care spune: dacă stai și aștepți lângă frizerie, mai devreme sau mai târziu o să capeți o freză nouă.
Aveți curaj să eșuați? Pentru că dacă nu eșuați înseamnă că nici măcar nu ați încercat să reușiți.
Ca să obțineți ceva ce nu ați avut trebuie să faceți ceva ce nu ați mai facut!
Trebuie să ieșiți să dați vieții tot ce este mai bun din voi. Cea mai bună cale de a afla încotro să o apucați este eșecul. Viața nimănui nu va fi o cale netedă.
Pentru că a vă asuma riscuri este despre ceea ce știți că știți dar și despre ce nu știți, este despre a fi deschiși la oameni și la idei noi. Riscurile pe care vi le luați, oamenii pe care îi întâlniți, oamenii pe care îi iubiți, credința pe care o aveți, acestea vă vor defini. Nu vă descurajați niciodată, nu rămâneți pe loc, dați tot ce aveți mai bun și atunci când veți cădea în viață, aduceți-vă aminte: cădeți privind înainte.”

Gândurile nocturne de iarnă

Pășind printre fulgi de zăpadă scârțâind printre oameni ajungem să vedem în întuneric siluete care se plimba fiecare în mod diferit. Îndrăgostiții care încă se mai țin de mână sau aceia care au o vechime anume și sunt doar încărcați cu o plasă. Printre oameni vedem și mămici sau tătici care însoțesc copiii care zbenguie prin covorul alb așternut.

De multe ori ne întrebăm stând sau mergând oare copiii știu ce înseamnă pentru părinți responsabilitatea vieții lor? Să aduci pe lume un copil, să-i asiguri hrana zi de zi, să ai răbdare să învețe să se deplaseze? Apoi să ai tot timpul grijă de un băiat sau o fetiță, să-l duci la școală și să-l aduci? Apoi să ai tot timpul grijă ca să-i asiguri traiul zilnic. Câți copii apreciază ceea ce fac părinții pentru copii și la câte lucruri renunță pentru ei? Mulți oameni spun că atunci realizăm cât de greu este creșterea unui copil și cam ce înseamnă ca fericire pentru părinți primul gangurit, zâmbet al unui copil când avem proprii copii. Atunci apreciem cu adevărat ceea ce au făcut părinții pentru noi și cât de mult ne-au dat în multe cazuri chiar tot ceea ce au avut. Nu este puțin să dai totul unor copii care apoi îți vorbește urât, te jignesc și uită de tine când îmbătrânești. Totuși sunt părinți care ori își abandonează copiii, ori este un mediu conflictual plin de bătăi, alcool și sărăcie lucie și neputincioasă. Dacă primim toate acestea pe gratis de multe ori le considerăm normale și ne revoltam dacă nu le mai primim. Cât de ușor este să aruncăm faptul că nu am primit ceva anume sau că nu am reușit mai mult în viață este din cauza cuiva când de fapt noi purtăm vina propriilor eșecuri și neasumarii vieții noastre. Nu ar fi normal ca să apreciem acele persoane care ne-au dat totul? Să admirăm mămicile singure și să le acordăm respect și considerație? În schimb aruncăm cu noroi judecând și condamnăm și muștele pe un perete, iar în privința celorlalți oameni scriem filme demne de Hollywood fără ca să-le cunoaștem interiorul.

Liniștea nopții de iarnă care parcă se pregătește de un Crăciun târziu se lasă peste oraș și peste aceste gânduri lăsând în urmă copiii, părinții și alte aspecte ale vieții de astăzi. Zăpada se cerne în continuare peste oraș promițând solemn că aceste gânduri vor fi topite până în momentul în care lumina se va întoarce iar în oraș. Atunci vor fi înlocuite de alte gânduri, senzații și vibrații aferente zilei următoare a existenței umane care observă, tresalta și așterne scrieri întocmai ca zăpada de afară. Mâine se vor topi deja în negura timpului pentru a veni altele și altele până în momentul în care se va face întuneric și lumina nu va mai veni. Liniștea va cuprinde totul și nimic nu se va mai auzi, simți sau freamăta întocmai ca mulți oameni din ziua de astăzi. Așa pictam, desenam și ne scriem până atunci destinul…

Spala-te pe mâini!

Am auzit de foarte multe ori această expresie în viața noastră. Încă de când eram la trei sau patru ani am auzit această expresie. Părinții ne spun prima dată această poveste explicându-ne că există microbi și că sunt dăunători. Cauzează boli și cum nu vrem să fim bolnavi ne spălăm pe mâini. Dușul este nevoie ca să fie făcut de trei ori pe zi și spălatul pe dinți cu pastă de dinți. Numai că problema este că prea puțini oameni au perpetuat în această poveste. O pandemie izbucnita din Wuhan ne-a adus în fața aceleiași probleme și anume păstrarea igienei personale. Peste tot, în special în locurile publice, sunt afișe care recomandă păstrarea igienei. Parcă ajungem ca adulți să ne întoarcem la sfaturile părinților și a domnișoarei educatoare sau învățătoare. Din nou povestea spălatului pe mâini ne readuce în prim plan măsura de bază în a combate o boală.

Practic spălatul pe mâini și alte aspecte ale igienei personale fac parte din alfabetul și stima de sine a unui individ. Pentru a nu evidenția că promovează stima de sine și consecvența personală. În aceste condiții câți dintre noi nu am simțit aroma nucului îmbătrânit și a unui sconcs împreunate în mediile de viață în care umblăm? De asemenea prevenirea vechii povești a prevenirii apariției microbilor înseamnă distanța de a fi infectat cu Covid sau nu. Sunt normal și alte posibilități de a ne proteja de boală ca masca sau distanțarea socială, dar prea puțini dintre noi le facem. Atunci ne mai mirăm că în România povestesc unei boli este atât de gravă și că durează la cote alarmante atât de mult timp? Personal cred că încă am scăpat cu bine față de ceea ce suntem noi în realitate.

Cel puțin este bine că nici viitor nu avem ca și stat căci altfel ar fi chiar gravă viață și ar trebui să ne afecteze toate problemele individului din viitor. Așa este bine și în particica noastră de lume în care chiar călcând peste oameni suntem fericiți că suntem încă sănătoși. Ziceam și noi așa de dragul de a scrie fără a dori să facem educația primară vreunei persoane…

Cultul animalelor

Povestea câinilor din Turcia din iarna anului 2017 încă impresionează și în ziua de astăzi. Câini, care în condiții de frig și de căderi masive de zăpadă sunt adăpostiți în mall-uri fiind acoperiți cu pături și cu mâncarea asigurată. Toate acestea au fost realizate cu sprijinul voluntarilor. Oricum este imposibil de crezut că iubirea și protejarea câinilor în condiții grele s-a oprit atunci. Poate ar fi nevoie ca să menționăm și cultul pisicilor prezent în Turcia. Prezentarea în imagini și în clipuri filmate a pisicilor care se plimba lejere pe stradă și au asigurată mâncare sau un adăpost în caz de vreme nefavorabilă este un fapt deja distribuit pe multe căi.

Ca români confruntați cu realitatea animalelor în fiecare zi tindem să rămânem mirați și impresionați de grija care o au unele popoare de animale. În România cu toate legile de protecție a animalelor în condiții de temperaturi de -11 grade sau mai scăzute și loviți de căderi de zăpadă în momentul în care vedem câini sau pisici nu renunțăm la alungarea lor. Singura lor dorință este de a avea un loc cald și hrană. Nu renunțăm la pietre, la abandonarea lor sau la dorința de a nu le steriliza. Adoptăm un animal și când ne plictisim de el îl aruncăm ca pe o măsea stricată într-un loc pustiu. Pentru a nu spune că toată povestea iubirii animalelor o postam pe Facebook și apoi le distrugem sufletele. Nu ne dăm seama sau poate că nu ne interesează că și animalele asemenea oamenilor pot să intre în depresie din cauza abandonului. Dacă aș putea la ceea ce înseamnă unii oameni și eu i-aș mârâi, lătra și chiar mușca. Numai că ele întotdeauna pot ca să ne dea lecții de viață despre ceea ce înseamnă relația cu puii lor și tot ceea ce înseamnă protecția lor. Având în vedere că abandonam bebeluși sau vindem copii de ce să ne mai mire că tratam atât de parșiv și crud animalele?

Este greu de înțeles cum putem să importăm aproape toate lucrurile din afara țării și ne încăpățânam să nu vrem să aducem în România și partea bună de acolo printre care și cultul pentru animale. Avem loc pentru toate telenovelele turcești, dar nu avem loc în viața noastră de câini, pisici sau alte animale și le chinuim.

În aceste condiții ne mai mirăm că suntem în coada lumii din toate punctele de vedere mai ales în ceea ce privesc acelea bune? Ceea ce este cel mai grav este că considerăm că este un motiv de mândrie în a fi în acest fel. Așa oameni, așa politicieni, așa soartă!