O zi obișnuită

Se trezeşte unul de dimineaţă din cauza unor zgomote ciudate: se crăpa de ziuă. O caută pe nevastă-sa în pat şi n-o găseşte: o furase somnul. Se duce la baie şi se uită în oglindă, dar oglinda se face ţăndări: aruncase o privire. Pleacă la serviciu şi pe drum vede două tipuri de oameni: unii care scădeau în înălţime (pe ăia îi rodeau pantofii) şi alţii care dispăreau pur şi simplu (pe ăia îi fura peisajul). Ajunge la serviciu şi îşi vede toţi colegii lipiţi de tavan: purtau discuţii la nivel înalt. La un moment dat se dezlipesc şi cad toţi deodată: căzuseră de comun acord. Se enervează şi pleacă de la serviciu. Pe drum, îl vede pe unul lipit de asfalt şi vreo doi care trăgeau de el să-l dezlipească: era sărac lipit pămîntului.

Imaginile frumoase nu se șterg niciodată

Câteodată în viața noastră dorim ca să ștergem anumite persoane din viața noastră. Numai că atât timpul cât și anumite momente din viață doresc ca să le aducă înapoi din partea negativă. Se încăpățânează de a le păstra tot ca amintiri frumoase. Momentele frumoase, fie că vrem sau nu vrem, tot momente frumoase vor rămâne. Mai ales dacă o senzație drăgălașa sau un sentiment plăcut readuc din cutia gândurilor noastre aceste momente. Par imagini care odată șters praful negativismului readuc partea nepătata și lipsită de negrul gândurilor. Într-un fel devin atât de puternice încât nu le putem șterge. Chiar dacă vrea să ne mai opunem nu avem decât să le punem chiar într-un cufăr al amintirilor frumoase de care ne vom tot aduce aminte în momentele când un vânt nostalgic sau un loc familiar le va readuce în fața noastră. Atunci ne vom da seama că tot ceea ce a depins de noi pentru a lupta împotriva lor este de prisos și că undeva în același cufăr este locul lor. Cu o deosebita atenție spunem încet “mulțumesc” și mergem mai departe în viață pentru a culege noi amintiri pentru a le depune la un loc de cinste. În rest vântul trece peste toate momentele negative lăsând aroma binelui în urma sa. Pare totuși un sentiment de împlinire și de liniște interioară că ceea ce a fost frumos încă există chiar dacă nici acum și nici altă dată nu se vor mai auzi acele cuvinte a unei voci cunoscute și totuși atât și atât de străine.

Bunicii mele

Mai știi dumneata Mamă, bunică din partea mamei, cum mai veneam eu la Bala pe timp de vară în august și parcă uitam de lume că nici internet, televizor sau radio nu aveam nevoie? Eu știu..cum macinam cucuruzii, cum mergeam după apă la Maieru’ peste pârâul strasnic, cum îmi făceai mâncare, mămăligă cu motros, cu zamurile alese și câte și mai câte care la dumneata erau cele mai gustoase. Cum îmi povesteai cum nemții au venit și ți au dat pentru prima dată ciocolată și cum era la Colectiv și cât de mult munceai. Timpul nu avea spațiu și dis de dimineață îmi făceai plăcerile și chiar dacă îmi spuneai ceva mai neplăcut eu nu puteam să mă supăr pe dumneata vreodată. Cât de greu era momentul despărțirii și totuși promiteam că voi veni la culesul porumbului și toate celelalte.
Astăzi bunica mea sau mama cum o știu eu cu numele Blaga Ana împlinește 88 de ani. Nu numai astăzi, ci în fiecare zi sper că pentru mine știi că ești eternă, că ești sănătoasă și că pentru mine reprezinti cea mai bună ființă. La mulți ani Mamă!

Predica de pe microbuz

În decursul zilei de astăzi m-am deplasat cu microbuzul între două localități din județul Mureș. Fiind de o capacitate mai redusă mijlocul de transport la un moment dat au început să fie ocupate toate locurile de către călători. După câteva minute am observat stând jos chiar în spatele șoferului o fată cu batic de etnie rromă. Parcă așa la un semnal anume fata s-a ridicat în picioare și s-a întors către călători și a întrebat “Îl iubiți pe Iisus?”. Călătorii din microbuz uitându-se unii la ceilalți nu i-au răspuns fetei. Ea din nou a spus “Eu îl iubesc pe Iisus și aș muri pe cruce pentru El. A murit pe cruce pentru mine și eu aș muri pentru El.” Din nou în microbuz era tăcere. Fata a continuat “Chiar dacă familia mea s-a întors împotriva mea eu m-am pocăit. Se vede că nu-L iubiți pe Iisus că numai rele faceți. ” Oamenii se uitau la ea fără a-i răspunde. Fata a continuat vorbind despre Iisus, iar unii călători au început ca să o dezaprobe atunci când a pomenit de Apocalipsa. “Chiar dacă nu credeți Apocalipsa este aproape. Uitați-vă că este pandemie și trebuie să ne vaccinam. Dumnezeu ne-a lăsat așa cum suntem de la natură fără să ne băgăm noi în noi vaccinuri ” a continuat ea. Două femei cu un glas mai tare i-au răspuns “Numai Dumnezeu Sfântu’ știe când va veni sfârșitul “. Deja doi bărbați au început să vorbească altceva sau două fete au început chiar să zâmbească, dar fata nu se oprea din vorbit ci din contra parca punea tot mai mult suflet în ceea ce spunea. A început să citească din Biblie un anume verset. Pentru mine predica din microbuz s-a încheiat când am coborât din microbuz.

Din punctul meu de vedere nu am nimic în ceea ce priveşte propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu sau Iisus Hristos. Nici măcar nu mă interesează diferența dintre religiile existente. Importantă este credința în Dumnezeu sau Iisus Hristos. Există libertatea religiei încă din anul 314 de la “Edictul de la Milano” din timpul lui Constantin cel Mare. În schimb o altă problemă cred că este în ceea ce priveşte religia. Îmi este greu să cred că Dumnezeu ne vrea obsedați de religie și credință atât timp cât participăm în lumea noastră reală. A propovădui o biserică împotriva celorlalte biserici mi se pare o pierdere de timp și o formă de manipulare. Mai mult cred că schimbarea religiei este de asemenea un fapt nu atât de important ca și credința în divinitate. În rest fiecare om are dreptul la a alege sau de a rămâne în care biserică dorește și în cadrul unei religii unde se simte împlinit. În schimb dacă va tot schimba religia va ajunge într-o criză a eu-lui și aceasta se tratează în cu totul alt mod. Așa că puterea chiar ne aparține în cadrul alegerii religiei din care vrem ca să facem parte!

Povestea măgărușului

Într-o bună zi, măgarul unui ţăran căzu într-o fântână. Nefericitul animal se puse pe zbierat, ore întregi, în timp ce ţăranul căuta să vadă ce e de făcut. Până la urmă, ţăranul hotărî că măgarul şi-aşa era bătrân, iar că fântâna, oricum secată, tot trebuia să fie acoperită odată şi-odată. Şi că nu mai merită osteneala de a-l scoate pe măgar din adâncul fântânei. Aşa că ţăranul îşi chemă vecinii, că să-i dea o mână de ajutor. Fiecare dintre ei apucă câte o lopată şi începură să arunce de zor pământ înăuntrul fântânei. Măgarul pricepu de îndată ce i se pregătea şi se puse şi mai abitir pe zbierat. Dar, spre mirarea tuturor, după multe lopeţi de pământ, măgarul se potoli şi tăcu.
Ţăranul se duse si privi în adâncul fântânei şi rămase uluit de ce văzu. Cu fiecare lopată de pământ, măgarul cel bătrân făcea ceva neaşteptat: se scutura de pământ şi păşea deasupra lui. În curând, toata lumea fu martoră cu surprindere cum măgarul, ajuns până la gura fântânei, sari peste ghizduri şi ieşi fremătând …

Viaţa va arunca poate şi peste tine cu pământ şi cu tot felul de greutăţi … Secretul pentru a ieşi din fântână este să te scuturi de acest pământ şi să-l foloseşti pentru a urca un pas mai sus.

Fiecare din greutăţile noastre, este o ocazie pentru un pas în sus …
Putem ieşi din adâncurile cele mai profunde dacă nu ne dăm bătuţi. Foloseşte pământul pe care ţi-l aruncă peste tine ca să mergi înainte.

Aminteşte-ti de cele 5 reguli pentru a fi fericit:

1) Curăţă-ţi inima de ură, frică si egoism.
2) Scuteşte-ti mintea de preocupări inutile.
3) Simplifică-ţi viata şi fă-o mai frumoasă.

4) Dăruieşte mai mult şi aşteaptă mai puţin.

5) Iubeşte mai mult şi… scutură-te de pământ, pentru că în viaţa asta, tu trebuie să fii soluţia, nu problema. (Text preluat)

Compunerea lui Gigel

Compunerea liberă despre femei a elevului Gigel din clasa a III-a este cam așa:

Femeia este o fiinţă, pe care Dumnezeu a lăsat-o pe pămînt după chipul şi asemănarea lui, deşi toţi o preferă după chipul şi asemănarea lui Pamela Anderson. De fapt şi femeia este tot un fel de Dumnezeu, căci pe pământ e atotputernică. Nimic nu se face fără ea: nici politică (vezi madam Thatcher), nici vâlvă (vezi Mrs Hillary Clinton), nici miliarde (vezi madam Rotschild), nici copii (vezi mama).
Femeile sunt de două feluri: tinere şi foarte tinere.
Cele mai în vîrstă intră în categoria “femei bine”. “Femeile bine” sunt acelea care au împlinit 50 ani şi de fapt merg pe 39. Oricum, la femei nu are importanţă vîrsta, ci cosmeticele, fiindcă fiecare produs cosmetic acoperă 2-5 ani. Aşa că dacă o femeie foloseşte 20 de cosmetice poţi să spui despre ea că nici nu s-a născut încă, deşi primeşte deja pensie.
Femeia este subiectul celor mai multe cîntece de dragoste, de aceea dragostea este întotdeauna un cîntec. Tata spunea că fără femei nu se poate trăi, iar cu femei este imposibil de trăit. Cea mai mare calitate a femeii este zestrea. Cel mai mare defect al femeii este maică-sa. Dar aşa cum inventatorii au inventat avionul fără pilot, revolverul fără zgomot, tot aşa se încearcă o altă invenţie: zestrea fără nevastă şi soţ fără soacră. Cred că cel care va pune la punct aceste două mari invenţii va primi Premiul Nobel pentru Pace.
Femeile se pot împărţi, după cum spune unchiul Costel, în alte trei categorii:
femeile care au suflet şi sunt stimate, cele care au caracter şi sunt admirate şi cele care au “nu-ştiu-ce” şi sunt căutate. Eu nu ştiu de ce sunt căutate, că doar nimeni nu se joacă cu ele de-a v-aţi ascunselea, ci de-a v-aţi găsitelea. Unchiul Costel îi şoptea lui tata despre una: “Ce mi-am căutat mi-am găsit, iar acum mi-e frică să nu-mi găsească ceva şi medical”.
Femeia este de genul feminin, deşi unele poartă pantaloni, după cum unii bărbaţi sunt de genul masculin şi poartă şorţ de bucătărie. Femeia, spune legenda, s-a născut dintr-o coastă. De aceea se pricepe atît de bine să mişte şoldurile. Prima femeie care a păcătuit a fost Eva. A doua femeie au fost toate celelalte.
Cică Eva a păcătuit cînd a muşcat din măr. E posibil să fie adevărat, fiindcă într-o seară, cînd mama era plecată de acasă, l-am auzit pe tata, care era cu o vecină în salon, strigîndu-i: “Ho, nebuno, nu muşca!”. Probabil că pe întuneric l-a confundat pe tata cu un măr. Într-adevăr, cînd a ieşit el din cameră, avea urme de muşcătură pe gît, exact acolo unde este mărul lui Adam. Pe urmă, ca în Biblie, tata i-a şoptit vecinei: “Acum pleacă repede, că dacă vine acasă şarpele, s-a zis cu noi!”.
Eu l-am întrebat: “Despre ce şarpe vorbeşti, că acasă nu trebuie să vină decît mama!”.
Enervat, tata mi-a plesnit două palme, de m-am văzut cu toţi sfinţii, aşa cum scrie la Biblie. Cînd s-a înapoiat mama, i-am cerut să-mi explice legenda. În loc să-mi explice mie, i-a explicat lui tata, după care l-a gonit din Rai şi abia după două luni s-a întors.
Atat ştiu despre femei… 🙄🙄🙄 (text preluat)

Martorii lui Pfizer(pamflet)

Fără a discredita în nici într-un fel “Martorii lui Iehova” care respectă libertatea religiei ca formă de propagare vrem ca să aducem la cunoștiința domniilor voastre o altă formă de convingere. Cu sprijinul statului român s-au pus bazele asociației “Martorilor lui Pfizer” aflat în concurență cu o altă asociație “Martorii lui Faizar”. Scopurile acestor asociații non-profit nu sunt decât la nivelul orgoliului personal. Au scopul de a convinge oamenii ca să se vaccineze. Drumurile pentru a fi conform sărbătorilor tradiționale românești poartă numele de “a umbla cu tulpina”. Membrii asociației vor colinda fiecare bloc sau casă având asupra lor broșuri, testări rapide precum și convingerea că nu există efecte secundare ale vaccinului. Costumul lor cu coadă, coarne, două capete și impotență este doar pentru a fi recunoscuți mai ușor și a prezenta încredere în fața oamenilor. Binențeles că oamenii în momentul în care membrii “Martorilor lui Pfizer” vor suna la ușă vor întreba în momentul deschiderii ușii “Primiți cu tulpina?”. Există și posibilitatea de a refuza primirea membrilor asociației. În cazul unui răspuns pozitiv se va explica pe larg locuitorilor imobilului de ce ne simțim foarte bine vaccinați cu vaccinul Pfizer în dauna vaccinului Astra Zeneca sau alte vaccinuri. În schimb “Martorii lui Faizar” sunt împrăștiați printre oameni la locul de muncă, la magazin sau în orice altă parte. Nu au o costumație anume, dar pot fi recunoscuți prin expresia “Ma simt foarte bine după Faizar” și dacă aud că alte persoane nu sunt vaccinate se poate observa vălul de nervozitate din privirea lor. Devin în acest sens plini de orgoliu și prezintă avantajele vaccinului spunând că nu există niciun efect secundar de durată lungă în timp. Chiar mai mult de a doua zi au organizat o masă, nu citiți priveghi, de a sărbători cu mâncare și alcool noul vaccin.

În rest devenind și neserioși primele două doze ale vaccinului Pfizer sau Faizar nu a prezentat alte efecte adverse decât intrarea în posesie personală a certificatului verde care este un fel de pașaport în cadrul aceluiași cartier al orașului în mall-uri, biblioteci sau în alte locații. În rest să auzim de plecarea pandemiei cu toate tulpinele ei și vaccinurile din dotare! Ps: În rest tratați textul ca un pamflet pentru că în România mai mult se desființează asociații decât se înființează!

Nu mai am încredere în nimeni !

Aceasta a fost vorba cu care cineva pe care nu-l văzusem demult m-a întâmpinat. Cât de grav este ca să nu putem să spunem cuiva ceea ce avem pe suflet. Să râdem sau să ne exprimăm părerea într-o conversație, dar în interior să nu avem încredere. Vorba înțeleaptă a cuiva “Nu este rău să te simți singur când ești singur ci să te simți singur între oameni “. Atunci cât de încredere mai suntem noi ca oameni? Să presupunem că o persoană vine la noi și începe ca să se plângă de ceva sau cineva. Nu în stilul parșiv de a duce vorba mai departe ci sincer ca să ne spună problema sa. Noi ar fi nevoie să o ascultăm fără ca să-i dăm sfaturi, păreri ci pur și simplu să o ascultăm. Câți dintre noi mai avem acest lucru să știm să ascultăm fără să judecăm sau să condamnăm?

Răspunsul la cele două întrebări este grav și anume că suntem prea puțini de încredere și mult mai reduși numeric ca știm să ascultăm pur și simplu. Preferăm bârfa, parșivitatea, invidia și orgoliul ne îndeamnă să ne spunem sfânta părere. Când mai auzim câte persoane trădează încrederea altor persoane chiar și fără să vrea deja avem un tablou sumbru al societății românești. Individualizati peste măsură începem chiar să nu ne mai intereseze problemele celorlalți și dacă putem să facem rău altor persoane o facem în mod intenționat sau mai grav neintenționat. Concluzia este din păcate lipsită de orice viitor strălucit sau de alte povești.

Oricum sper încă în naivitatea mea că mai sunt încă oameni buni și de încredere în țara noastră. Din păcate societatea învață oamenii ca să nu-și scoată decât în mod din ce în ce mai rar și partea lor pozitivă chiar dacă ea există. Așa oameni și așa vremuri avem!

O scrisoare a unui om sărac sau Cum nicio faptă bună nu rămâne nepedepsita

Un om sărac l-a rugat pe Dumnezeu luni la rând: „Doamne, dă-mi 50 de dolari, nu vreau mult, doar 50 de dolari”. Mai întâi s-a rugat, dar apoi s-a gândit: „Milioane de oameni se roagă… există un singur Dumnezeu şi o grămadă de oameni care se roagă. Oare umila mea rugăciune va ajunge vreodată la el? Trebuie să fie atâta zgomot în jurul lui – rugăciuni de la toate bisericile, moscheile, sinagogile, templele – cum va avea el grijă și de mine? Mai bine-i scriu o scrisoare”. Şi i-a scris: „Doamne, îţi scriu ca să-ţi amintesc că de luni întregi mă rog, dar n-am primit niciun răspuns. Se pare că rugăciunea mea nu a ajuns la tine. Pot să înţeleg că e atâta zgomot în jurul tău, de la atâtea rugăciuni. Şi ţi se roagă oameni mari – papa, arhiepiscopul, shankaracharya – deci cum să mai iei seama la rugăciunea mea umilă? Şi nu-ți cer mult, nu vreau raiul pe pământ pentru mine, doar 50 de dolari. Aşa că m-am gândit să-ţi scriu scrisoarea asta”. Și a scris în scrisoare cu litere mari: „50 DE DOLARI! ŢINE MINTE, E URGENT!”. Apoi a început să se frământe, pentru că nu ştia pe ce adresă să expedieze scrisoarea. S-a gândit: „Cea mai bună idee ar fi s-o adresez așa: Dumnezeu, c/o Dirigintele Poștei”. Dacă nici Dirigintele Poștei nu poate să-i afle adresa, atunci cine? Scrisoarea a ajuns la Dirigintele Poştei. Acesta a citit-o, mai întâi a râs şi apoi s-a întristat. S-a gândit: „Omul ăsta trebuie că e disperat, căci nimeni nu-i scrie scrisori lui Dumnezeu. Şi nici măcar nu cere aşa de mult…”. Aşa că le-a spus prietenilor: „Vă rog să citiți scrisoarea acestui om sărman. Hai să contribuim cu toţii şi să-i trimitem cei 50 de dolari. Să facem ca măcar o dată o rugăciune să fie ascultată”. Au pus cu toții mână de la mână, însă n-au reuşit să strângă decât 45 de dolari. Dirigintele Poştei a spus: „Nicio problemă, să-i trimitem măcar pe ăştia”. Când cei 45 de dolari au ajuns la omul sărman, acesta a numărat banii, a privit în sus şi a strigat: „Doamne, ţine minte un lucru: Data viitoare când îmi mai trimiţi bani, nu-i mai trimite prin poştă! Escrocii ăștia şi-au luat comisionul. Am primit numai 45 de dolari!”

Greșeala este omenească

O partidă de fotbal poate ca să fie câteodată și o lecție de viață. În ziua de 17 ianuarie anul prezent la Milano pe stadionul “San Siro” s-a desfășurat partida de fotbal AC Milan-Spezia. Era a doua repriză și când se intra în prelungirile partidei la scorul de 1-1 avea loc o fază în apropierea careului echipei oaspete. Jucătorul echipei AC Milan, Ante Rebic, este faultat de un jucător al echipei oaspete, însă mingea ajunge la jucătorul echipei gazdă, Junior Mesias, care înscrie. Arbitrul partidei, Marco Serra, a fluierat însă oprirea partidei pentru fault înainte ca golul să se înscrie. Lovitura liberă a rămas fără rezultat, iar patru minute mai târziu echipa oaspete a înscris golul victoriei. Urmarea este un scandal monstru în Italia, dar ceea ce impresionează este un alt aspect al poveștii și anume latura umană a arbitrului și jucătorilor lui AC Milan. După finalul partidei, arbitrul partidei și-a dat seama de greșeală, că nu a lăsat jocul să continue la respectiva fază și în vestiar a început să plângă. Jucătorii echipei AC Milan, Zlatan Ibrahimovici și Calabria s-au dus în vestiarul arbitrului și l-au încurajat spunându-i că “greșeala este omenească “. “Comisia Centrală a arbitrilor din Italia” în următoarea zi și-a cerut scuze public clubului AC Milan la fel ca și arbitrul Marco Serra. Oricum arbitrul va fi suspendat cel puțin două etape în Italia.

Acum hai să ne imaginăm ceea ce s-ar fi întâmplat la noi nu că nu s-a mai întâmplat. A greși un arbitru în România la partida de fotbal de Liga întâi este aproape normal numai că nu vedem niciodată scuze ci chiar din contra încearcă să ne dovedească dreptatea sa. Mass-media ar fi titrat vreo două zile povestea, iar emisiunile de analiză fotbalistică ar fi tocat din nou “Comisia Centrală a arbitrilor ” și ar fi făcut tot felul de conspirații referitoare la șpaga primită de la echipa adversa sau la incompetența arbitrului.

În același timp noi ca indivizi ce am face dacă am greși? Ne-am cere scuze și am încerca să ne îndreptăm greșeala sau am fi conduși de orgoliu neadmitand eroarea și ducând până în pânzele albe părerea noastră greșită? Într-o societate românească care caută perfecțiunea a greși este o regulă. Credem că a ne recunoaște propria eroare este o blasfemie și atunci închidem ochii la greșelile noastre și le vedem întotdeauna pe acelea ale altor persoane.

Dacă nu ne credeți observați în special copiii și apoi adulții ce reacție au atunci când conștientizează că au greșit. Da! Intra în panică, tremură aproape și printre mii de scuze caută și mai multe cuvinte pentru a o îndrepta. Normal că o repetă pentru că atunci când ne este teamă ca să greșim vom greși. Dacă am admite că “a greși este omenește” și că nu suntem nici perfecți și că nu există nici perfecțiune am fi atunci capabili să oferim lecții de viață. Vorba populară “o dată este o întâmplare, a doua oară este o coincidență, iar a treia oară o obișnuință”. A patra, a cincea și tot așa fără număr greșeală este o alegere și o formă de respect, atenție și de stima de sine. A conștientiza greșeala, a învăța din ea și a face-o să nu se mai repete este deja o artă a frumosului. Oricum sunt atât de multe greșeli pe care le putem face în viață și ar fi păcat de noi ca să perpetuăm în aceeași greșeala. Însuși Dumnezeu vrea îndreptarea păcătosului nu moartea lui. Decizia ca de obicei ne aparține!