Frigul

Atunci când este frig afară și totul este înghețat ar fi nevoie ca să nu lăsăm ca și sufletul nostru să fie înghețat. Să avem sentimentul de a vedea frumosul în ceea ce înseamnă un disconfort ilustru pentru senzațiile noastre. Fularul, mănușile sau geaca mai groasă nu sunt pentru a ne împiedica de a vedea culoarea imaculata a câmpurilor prezente. Nici șosetele groase sau un alunecus nu au rolul de a ne împiedica de a vedea ceva bun pentru a hrăni sufletul nostru. Un gând sau un cuvânt optimist care să ne însoțească oriunde ne umblă pașii în marea întinsă de oameni. Să fim mascați nu din cauza unei boli ci de cuvinte urâte, teamă sau agresiuni asupra altor suflete. Așa cum razele soarelui încearcă să cuprindă timid apropierea vizuală totuși la orizont pare că reușește să lumineze ziua. În fiecare zi Soarele duce o luptă aprigă împotriva unui frig cuprinzător care pe măsura trecerii timpului va începe să renunțe. Cam în acest sens vine și primăvara scoțând la iveală muguri, insecte și o viață înflorita întocmai din zăpada și gheața din zilele acestea. Pentru că astfel trece timpul printre noi aducând și momente înghețate pentru ca să devină apa ca energie vitală și după un timp nedefinit să înghețe și să dezghețe iar. Așa suntem și noi oamenii înghețați câteodată întocmai pentru a ne dezgheța sufletul, gândul și apoi întreaga fire exterioară și mai ales interioară. Mergem veșnic înainte cu sănătatea în mâini și cu speranța în suflet!

Înmormântarea

Înmormântările la străini.
A crăpat John.

  1. Ne dăm seama ca-i mort.
  2. Sunăm un medic/scoatem un certificat prin care se constată asta.
  3. Sunăm firma de servicii funerare, comandăm una bucată coșciug.
  4. Îl ducem pe John la capelă.
  5. Anunțăm cei apropiați că a crăpat John.
  6. Ne adunăm la capelă, schimbăm câte o vorbă despre John.
  7. Vine serviciul funerar, îl ia pe John, Îl îngroapă, incinerează, împaiază, în fucție de preferință.
    La Români.
  8. A crăpat Gică.
  9. Copilul răcnește, nevasta răcnește, sar vecinii.
  10. Se cheamă 3 femei să spele mortul. Se dă la fiecare câte un prosop nou și săpun nou. Nah, să se spele după mort.
    Se cheamă poliția. Poliția scrie ceva în caiet, că altceva nu știu să facă și cheamă criminalistica.
  11. Vine criminalistica, îi ia ceva din gură lui Gheorghe și trage concluzia: Sinucis prin spânzurare. Se plătește chitanța de constatare. Cateva sute de lei.
  12. Nevasta și-a mai venit în fire, nu au depistat-o.
  13. Se anunță dascălul care trage clopotul, 25 de lei taxă.. Se ia sfeșnicul de la biserică plus 50 de lumânări care să le aprindă lumea care vine la mort. Lumânări care trebuie plătite alături de taxa de înmormântare. Alea din magazin nu-s bune.
  14. Se mituiește popa cu incă câteva sute de lei ca să îngroapă mortul. ( sinucigașii nu beneficiază de slujbă dar dacă ești cu dare de mână, se rezolvă)
  15. Văduva se duce la primărie să scoată certificatul de înmormântare. Vine cu el și se întoarce din nou la primărie ca a auzit de la baba Rădița că trebuie să ia și ajutorul de înmormântare.
  16. Primarul nu-i dă ajutor. Să vină mai întâi cu chitanța cu care a cumpărat coșciug și cruce.
  17. Băieții buni de la servicii funerare îi dă văduvei un coșciug și o cruce pe datorie cu promisiunea că vine să le plătească cu banii din ajutor.
  18. Ia ajutorul și se duce direct acasă. În timpul ăsta, mortul a fost pus în coșciug, acoperit de flori, lumânări, icoane,verighete, ceasuri, telefon mobil pe silentios, aparat auditiv, cârjă, picior de lemn și ce lucruri personale mai avea.
  19. Se caută oameni să ducă: 3 steaguri, doua cruci, 4 insi la coșciug, 4 gropari, căruță pentru transport. Toți plătiți bineînțeles. Și la fiecare câte un prosop.
  20. La ora 19 vine popa să citească capetele. Lumânări, tămâie, masă plină cu icoane, pahare, sticle cu vin, mancare, prosoape, cârpe și o droaie de bețivi afară care au venit să cinstească mortul cu câteva pahare de vin. Se așează masa de după citirea capetelor.
  21. Începe priveghiul. Văduva, fică-sa și frac-su. Restul au plecat acasă, erau prea…obosiți.
  22. A doua zi la 7 vin groparii. Se pune masă, pahar, sticlă și prosop, bineînțeles. După, groparii merg la cimitir să sape o groapă de 1, 50 lungime si lațime din cot până în cot, cum stă Gică așa lungit și adâncă de 1,50 metri.
  23. La ora 12 vine popa, citește ceva, dă cu tămâie. Se fixează oleacă mai bine vata în nasul lui Gică. Nu de alta dar și cu mirosul de tămâie riști să îți întorci stomacul pe dos.
  24. Pleacă mortul spre biserică. 9 inși în față și vreo 7-8 în spate. Nu mai erau căți au fost aseară.
  25. La biserică cântă popa, după ce văduva a fost luată deoparte și verificată de certificat de deces, taxa achitată plus că Gică figura cu vreo 5 milioane datorie taxa anuala la biserică.
  26. Mortul pleacă spre cimitir. Pe drum se mai adună câteva țațe bețive și mai mulți d-aseară, urlând și jelind că „ a murit Gică, măăă”.
  27. La groapă se dă o găină peste groapă celui ce a înfipt primul cazmaua în pamânt, se dezleagă colacii, merele infipte, chilotii tertra, maioul și ciorapii legați în pom. Asta în timp ce popa și dascălul se întrec care zbiară mai tare Aleluia.
  28. Toată lumea merge la Gică acasă la sfânta pomenire. Pe drum se mai adună câțiva care nu au putut veni la înmormântare că aveau oleacă de treabă.
  29. La pomenire masa plină de aperitive, ciorbă de pulpe, chiftele cu sos, salată de varză, pilaf, dulciuri, apa minerală, suc 3 feluri, țuică, vin, bere, colivă și câte o punguță făcută să se ia acasă.
  30. La masă toată lumea vorbește de cai, de porumb, de rapiță, de gâlci, de varice, de hemoroizi. Numai de Gică nu.
    Paranghelia continuă după 3,9, 40 de zile. Un an, doi, trei și după șapte ani când nu a mai rămas nimic din Gică.….

Balada unui polei mic …

Dacă tot este sezonul valsului și a break-dance pe gheață poporul român care s-a născut poet creează opere literare fără asemănare. Iarna nu este ca vara și nici gheața ca asfaltul. Plăcerea oricum este deosebită întocmai troienelor de zăpadă care stau nederanjate pe drumurile din fața caselor și a blocurilor. România era și așa cu gropite pe șosele așa că nu este niciun motiv ca să ele să nu fie prezente și în activitatea cotidiană.

Trăiesc într-un oraș

Trăiesc într-un oraș care arată ca o comună cu diferența că sunt blocuri și magazine mai de Doamne ajută. Aici în comuna noastră numită Târgu Mureș găsești bădărani la tot pasul care înjură de cele mai multe ori din privire. Studiem tot omul și dacă-l vedem mai des spunem că-l cunoaștem chiar dacă nu am vorbit cu ea sau el vreodată. În schimb presupunem că oamenii independenți au neveste, iar pe aceia căsătoriți nici măcar nu-i distingem. Trăiesc într-un oraș în care dacă se mai întâmplă să cadă zăpada așteptăm primarul ca să dea în fața blocului cu lopata. Pe margine să stăm, să dăm sfaturi multiple și dacă nu ne convine modul în care ține lopata să-l înjurăm de mama lui, familia și toți sfinții nesanctificati încă. Chiar preamarim fostul primar care în douăzeci de ani de la un oraș normal ne-a adus la nivel de comună. Vorbele sfinte despre sanctitatea sa florala le spunem pe versurile parangheliilor și a echipei de fotbal spălate din banii orașului de pe Mureș. Oh! Doamne ce frumos mai era când fura, dar măcar mai făcea. Trăiesc într-un oraș în care doar șoferii știu orarul exact al transportului în comun, însă nu și autobuzele care întârzie tot mai mult. Chiar ce frumos mai era când un autobuz floricol se mai aprindea. Așa cel puțin făceam cu el live-uri multiple și râzând înghițeam în sec fumul lor și dardaiam în ele mai departe. Tot încă mai trăiesc într-un oraș în care sălile de concerte sunt tot mai goale și scade numărul cititorilor bibliotecii pe măsura diversificării manelelor care se mai aud din vecini. Un individ care-și plânge amarul, altul care trăiește cu iubirea vieții lui sau cântă, mă rog schelaie, cu golanii. Pe străzile tot mai aglomerate crește numărul mașinilor și scade bogăția omului de rând chiar dacă hypermarket-urile sunt pline. Oamenii în interior sunt tot mai goi în interior și vârsta lor în general este tot mai înaintată.

Trăiesc în cele din urmă într-un oraș din care oamenii buni și competetenti au plecat demult. Am mai rămas doar pentru a avea un loc de somn, de mâncare și chiar de recreere. Slavă Cerului că nu lucrez în acest oraș căci altfel aș avea mai multe lucruri de scris. Așa sunt doar un trubadur care are o tolba de povești de scris pe aici prin zona aceasta. De acolo am scris aceste rânduri eu, un om modest, umil și nemulțumit de orașul lui căci se diferă atât de mult de Cluj-Napoca, Brașov, Sibiu și alte zeci de orașe din țara unui Nimănui. Și chiar și așa mai sperăm încă la ceva frumos și bun în orașul acesta mic din Transilvania numit și Târgu Mureș…

Veselia

Se anunță veselia direct dintr-o trompetă. Chiar și tobe bat urlând peste case, câmpii, dealuri sau munți. De la sat la oraș hai să ieșim oameni dragi afară și să cântăm muzica izbavirii. Să ne prindem toți plătitori de facturi de mână și să dansăm cântecul fericirii noastre. Vestea nemaipomenită să o împrăștiem ca gândul și ca vântul. Oameni buni să dăm lumii vestire căci ne putem planifica concedii de trei ori în Maldive, Hawai și pe la piramide. Toate aceste minunății și chiar mai mult decât atât sunt posibile astăzi pentru că guvernul a anunțat că facturile la gaz și curent nu se mai scumpesc ci doar se plafonează. Da. Am auzit toți bine! Dar aceasta nu este tot căci nu doar se plafonează ci aceia dintre noi care au ajuns ca să plătească vor primi banii înapoi. Toate se plafonează până la 1 aprilie când întocmai cum este ziua de păcălit urmează o altă gogomănie. ” Vor crește salariile, pensiile și prețul produselor va scădea. Câinii cu colaci în coadă se vor plimba pașnic pe malurile de mămăligă ale unor râuri cu lapte de 1,5 % grăsime ca să nu devenim toți grași. Chiar vom ajungem la un nivel de trai model de unde vor veni germanii, francezii și americanii ca să ne fure modelul de viață înstărita” am încheiat citatul care va fi spus în aceeași zi de 1 aprilie.
Până atunci să trăim bine și să nu uităm niciodată că iarna nu este ca vara!

Dacă într-o zi… de Marin Sorescu

Dacă într-o zi îți vine să plângi,
caută-mă….
nu promit să te fac să râzi, dar
pot să plâng cu tine.
Dacă într-o zi îți vine să fugi,
caută-mă….
nu promit că o să te opresc, dar
pot să fug cu tine.
Dacă într-o zi nu ai chef să asculți pe nimeni,
caută-mă….
promit să tac oricât vrei.
Dacă într-o zi mă cauți și nu răspund…
vino repede să mă vezi….
poate eu am nevoie de tine….

Zăpada

Printre fulgi de zăpadă și mii de luminițe covorul alb al iernii încet și ușor se așează. Îngerii se bat astfel cu ale lor pernițe îmbrăcând pământul cu un veșmânt întins. Spre bucuria copiilor care se bulgăresc temeinic în chicotelile glumețe departe de o lume care este înmărmurita. Ea cerșește glasuri tot mai vesele și doar fulgii de zăpadă s-au conformat dorinței și cad tot mai des și mai grăsuți ca aspect. Pufosenia venită din prea înaltul cerului este o dezmierdare pentru animalele care poartă a lor hăinuțe pe drumurile curioase. Tot cercetează pământul pentru a vedea unde a dispărut culoarea sa neagră. Descoperă numai albul care a alungat vremelnic înghețul și frigul pornit dintr-o parte senină a cerului plin de stele.

Astăzi deja este liniște și zăpada încet îngheață pentru a se transforma într-o lucioasă cale. Bucuria copiilor va aluneca pesemne cautând motive pentru a se auzi veselia. Zâmbetele și chicotelile se vor mai auzi și astăzi printre câteva sănii pornite fiind și infofolite pentru a se proteja de frig. Adulții doar fac urme adânci în zăpada așternuta cautându-si drumul spre calea agitată. Încet ei se afundă în drumul plin de gânduri nemaiobservand decât aceia sensibili că poate și astăzi va mai ninge.

În restul existenței umane vremelnice va veni iar o seară și o nouă dimineață. Doar câteva triluri anunță că natura nu este moartă ci numai amortita. Poate așa sunt și oamenii împreună cu ale lor gânduri și senzații jucăușe. La orizont a apărut un soare cariat cu ale lui raze vestind că întunericul nu este etern și că mai există și lumină. Așa cum a mai fost, este și va mai fi și în lumea oamenilor precum și ale celorlalte vietăți.

Istoricul meu preferat

Dintre istoricii români, preferatul meu este Lucian Boia, datorită felului în care vede istoria şi stilului în care scrie.

“În raport cu istoria, omul se află într-o poziţie paradoxală. Istoria e opera lui şi numai a lui. Viitorul rămâne deschis…depinde exclusiv de ceea ce întreprind oamenii. Şi, cu toate acestea, nu avem nici o posibilitate de a-l controla………deoarece nenumăraţii factori care se adună şi complicata lor interacţiune dau o rezultantă oarecum abstractă, deasupra voinţei sau opţiunilor umane.” (Lucian Boia: Sfârşitul Occidentului? Spre lumea de mâine)

Ce sunt de fapt?

Sunt liniștea din spatele cuvintelor nespuse și a gândurilor ascunse temeinic. Reprezint pașii care calcă zăpada înghețată și lasă urme adânci sau abia o ating, firav și de neobservat. Trăind într-un abur de ceață lăuntrică care-și caută claritatea e-ului său. Nu cerșesc laude și mă inconjor de propriile mele senzații și mă bucur de un apus de soare care poate să fie și un nou răsărit. Mă îndepărtez de ceea ce este omenesc atingând partea spirituală imensă și totuși tind spre umanitate și Marele și Singurul Zeu. Cerșesc viață în mine și dor de cunoaștere și totuși mă simt un modest neștiutor și nu pătrund glasul galagiei din jur. Mă închin în fața liniștii mele interioare și a unei păci sufletești eterne și deasă și totuși plutesc pe valurile unei bărci numită viață. Vreau să iau cârma veșniciei lăuntrice și mă caut pe mine și sunt tot mai aproape și în același timp departe de ceea ce sunt eu. Tind să străbat mari și oceane sau să escaladez punți și ziduri interioare. Mă întorc iar și iar spre mine și mă uit într-o apă, limpede și cristalină, căutându-mă pe cel de ieri trăind clipa prezentă. Prefer să aștept să mă zăresc mai limpede spre a-mi da seama, lipsit de trufie și sensibilitate, că pe undeva nu am plecat nicăieri și am rămas încă în mine cu gândurile bune, rele sau frumoase. Recunosc nu mă zbat să-mi caut clipele de fericire pentru că ele se află tot acolo unde le ascund de obicei: în mine și departe de locurile străbătute ieri, astăzi și cât voi mai fi un trecător și un efemer călător în clipele vieții. Las în final la judecata umană dacă astăzi sunt mai mult decât am fost ieri. Poate că mâine speranța devine mai puternică și valurile se agită sau doar se calmează. Oricum va fi și cu gânduri frumoase și bune la suflet sau de necinste și plin de rău, am scris eu aceste rânduri, pline de viață și de mister lăuntric. Un om simplu, modest, cu intenții bune, cu gânduri multiple și o imaginație bogată pentru că doar atât pot să fiu eu: un Om ca toți ceilalți chiar mai puțin sau poate mai mult decât ei. Așa m-aș recomanda eu în plină seară geroasă și de zăpadă: sunt doar un firav eu…

De vorbă cu vântul

Vine câteodată vântul și mă întreabă despre viață și despre gândurile mele. Spun că toate îmi sunt bune atât timp cât este hrană și sănătate în lume. Chiar și astăzi a venit suierand împreună cu iarna prevestind sfârșit de boală sau cel puțin o mică speranță de a se încheia spurcaciunea. Pesemne are cunoștințe auzite în alte părți că frigul care a sosit și pe la noi aduce și lucruri bune. Zăpada nu ar fi chiar departe și că ea caută doar drumul pentru a ajunge pe aici. Vorba vine, spune el, că este doar mijlocul iernii, iar până la sosirea primăverii este încă un drum lung. Mai mult aduce și îngrijorare de prin țările străine căci a văzut lumea plină de frică față de boala care va fi să vină și pe la noi prin mulțime. Cerșetorii de Apocalipsa vor avea destulă hrană înghițind tot ceea ce este bun. Lasă în urma lor doar răul care întotdeauna este de necuprins. În cele din urmă i-am spus “Du-te vântule departe căci aici este mult mai multă îngrijorare decât ai tu în desaga. Oamenii se supăra dacă fâlfâi optimist sau respiri ceva de seamă. ” Vântul mi-a răspuns printr-un suierat “Pesemne sunt numai triști și dezamăgiți de tot ceea ce este în jurul lor. Gasitorii de recompense spirituale se simt mult mai bine decât aceia care caută să aibă și nu vreau ca să mai simtă ceva bun în lumea lor mare.”

Dacă are dreptate vântul nu mai sunt eu în măsură ca să-l critic sau să-l judec. A șuierat prin destule locuri văzând multe vietăți pentru a nu cunoaște lumea și obiceiurile ei. În schimb gândurile, fiecare cu un nume, iau exemplul vântului și cutreiera meleagurile vecine și chiar mai străine. Seara se întâlnesc la mine pe pernă și încep să povestească despre ceea ce au văzut o zi întreagă. În cele din urmă tac și se transformă în vise pentru ca de dimineață să plece iar cu vântul ca să șuiere a umanității existența. Ceea ce îmi vor spune pe seară poate mai povestim într-o seară viitoare la o gură a sobei unde suntem numai noi, eu, vântul și o sobă.

Până atunci circulă liber numai gândurile bune către oamenii cunoscuți sau necunoscuți din viața noastră și a altor ființe drăgălașe indiferent de numărul lor de lăbuțe!