Scrisoarea lui Abraham Lincoln

Scrisoarea lui Abraham Lincoln către profesorii școlii unde învăţa fiul lui, în care îi ruga pe aceștia să îi dea cea mai aleasă învățătură a inspirat mulți părinți și profesori, iar rugămințile acestuia sunt cât se poate de actuale, deși au fost scrise acum peste 150 de ani:

„Fiul meu va trebui să înveţe că nu toţi oamenii sunt sinceri şi oneşti. Dar învăţaţi-l dacă puteţi minunăţia cărţilor. Și totuşi, daţi-i timp să se gândească la misterul etern al păsărilor cerului, al albinelor de sub soare şi al florilor de pe câmp. În şcoală, învăţaţi-l că e mult mai onorabil să eşueze decât să trişeze.

Învăţaţi-l să aibă încredere în propriile-i idei, chiar dacă ceilalţi îi spun că se înşală. Învăţaţi-l să fie amabil cu oamenii amabili şi dur cu cei duri. Încercaţi să-i daţi fiului meu tăria de a nu urma mulţimea, să nu urmeze turma. Învăţaţi-l să-i asculte pe toţi oamenii; dar învăţaţi-l de asemenea să selecteze ceea ce a auzit printr-o proiecție a adevărului şi să păstreze doar ce e bun. Învăţaţi-l, dacă puteţi, cum să râdă când e trist. Învăţaţi-l că nu e nicio ruşine în a plânge. Învăţaţi-l să fie grijuliu cu cinicii şi să fie atent la linguşitori.
Învăţaţi-l să-şi “vândă” creierul celor care dau mai mult, dar niciodată să nu pună un preţ pe sufletul şi inima lui. Învăţaţi-l să-şi astupe urechile la bârfă şi să lupte când crede că aceasta este soluţia. Trataţi-l gentil, dar nu-l protejaţi, deoarece numai testul focului face oţelul bun.
Lăsaţi-l să aibă curajul de a fi nerăbdător. Lăsaţi-l să aibă curajul de a fi brav. Învăţaţi-l să aibă întotdeauna încredere sublimă în el însuşi, deoarece apoi va avea încredere în umanitate. Aceasta este o cerinţă mare, dar vedeţi totuşi ce puteţi face. Este aşa un copil de treabă, fiul meu!”

O scrisoare

În vremurile vechi, când nu exista internet, oamenii trimiteau rândurile scrise printr-un plic, numindu-le scrisori. Mesajele urgente erau trimise sub forma unor telegrame.

Scrisorile de dragoste erau de multe ori parfumate, pentru a crește intensitatea sentimentelor celei care primește depesa. Formulările de început erau clasice “draga mea” sau “iubita mea”. În ziua de astăzi sunt înlocuite cu fă sau alte forme de nepolitete, dar apreciate în egală măsură de genul feminin. “Îți scriu aceste rânduri eu, iubitul tău, care se gândește la tine în fiecare clipă a existenței mele. Zeiță a gândurilor mele care, trezindu-mă ca roua firele de iarbă dimineața, imbujorezi a mea ființă cu fiecare surâs pe care mi-l acorzi. Seninul ochilor tăi, în care se oglindește și marea, tresar în mine un zbucium lin, pentru a-ți deschide calea inimii mele. Vorbele tale care izvorăsc de pe buzele tale, asemenea unor petale de trandafir aprins, mă fac ca să te doresc mai mult în fiecare clipă a existenței mele. Aș vrea să-mi acorzi un timp pentru a mă întâlni cu inima ta pentru ca sufletele noastre să se unească așa cum numai barzii pot spune. La ceas de seară să-ți cuprind mijlocul pentru a dansa iubirea întrupată de astri cerești. Încet să ne plimbăm prin iarba scăldată de lumina lunii și eu să mă topesc după fiecare sărutare a ta. De dorul tău, în fiecare clipă a existenței mele, cu fiecare zâmbet și bătaie a inimii mele..Pentru că toate acestea îți aparțin numai ție. Cu drag iubirea mea din urmă! Aștept răspuns. ” Cam așa se desfășura o scrisoare de dragoste sau amor în vremurile demult apuse și care nu se mai întorc. În zilele noastre o asemenea scrisoare poate ar părea demodată și aiurea și sunt alte metode sau fapte care cuceresc femeile.

Atât timp cât sentimentele sunt sincere și iubirea este apreciată la adevărata sa valoare de ambele părți, în egală măsură, nu contează atât de mult forma sa de transmitere. Dacă mai există și fidelitate și respect, relația dintre o femeie și un bărbat poate să fie sănătoasă în orice perioadă a oamenilor. Să ne iubim mult și frumos, dragi oameni cu sufletele curate!

O întâmplare optimistă


Într-o dimineață oarecare, din a doua zi din săptămână, care începe cu vârtejul deplasării către școală, totul părea fără rost și totul la întâmplare. După binecunoscuta grăbire spre evaluarea de către Sfinția Sa, conducerea școlii, ajungerea la destinație este întâmpinata de trei elevi conștiincioși, dornici de a desena. Pauza binemeritată a părut cumva banală, evaluarea sta să înceapă pentru clasele a doua. Se obișnuiau cu atmosfera de examen bieții de ei. La intrarea într-o clasă, înainte de elevi, la răspunsul de binete se auzi un mieunat. Era un ghemotoc gălăgios și fricos, nevoie mare, care starnise mila unor eleve de clasa a opta. Poate ar fi mâncat ceva, dar cum nu știa spune, începuse a mușca. Precum desenele începuseră și puiul de pisică intrase în atmosferă, pornind o simfonie de tors acompaniată de un somn profund. “Cum unii oameni au suflet ca să abandoneze o pisică?” s-a întrebat o fată. Ora de educație plastică s-a încheiat mai optimistă căci pisica smulse zâmbete copiilor. Mai departe nu se știe ceea ce s-a întâmplat. Cert este că pisica, la orele amiezii, a plecat optimistă acasă la fetei pe care ea o alese ca stăpână. Cu o asemenea sensibilitate față de un pui de pisică cred că mai există o mică speranță în oameni mai ales că acestea sunt întâmplări chiar reale, trăite astăzi de dimineață de subsemnatul care a scris aceste rânduri.

O rugăminte de iubire

Am cerut timpului să-mi dea răgaz să-ți fur câteva clipe. Să ne privim în asfințit ca și cum nu ar mai fi ziua de mâine. Sa-ti ating ușor obrazul și să-ți cer un zâmbet strengar. Să-mi atingi sufletul a mia oară. Să admirăm apusul deranjați doar de foșnetul frunzelor și murmurul păsărilor. Cerul să ne fie martor al respirației noastre. Să-ți vorbesc despre inima mea a cărei bătăi îți poartă numele. Să te ating ușor pe mână tremurând și să-ți simt privirea. Să-ți promit că suntem noi și restul lumii nu contează. Să ne trăim clipele și să alergăm prin iarbă cu picioarele goale simțind verdele proaspăt de mai. Să-ți vorbesc de sosirea lunii care atât de mult este iubită de soare încât o lasă în locul lui. Se întâlnesc poate timid soptindu-și vorbe de iubire. Să fi auzit petalele cum cad la fel ca și gândurile celorlalți oameni. Iar norii să-ți arate că sentimente rămân și că nu pleacă veci de acolo. Iar strălucirea stelelor să-ți cuprindă părul și doar aerului serii să mai fie gelos pe gingasia ta. Și dacă toate nu sunt de ajuns să ne vedem și în vis și în zori de zi. Sa-ti mai șoptesc de frumusețea ta și că cuvintele încet pălesc de parcă ar fi neant. Cu toate acestea eu te văd, când mai timidă, când mai strengara, așa cum ești dintotdeauna. Un fulg ce își face drum printr-un văzduh purtând ale mele gânduri aici, acum și întotdeauna. Și dacă nici până acum nu te-a convins un biet muritor care contempleaza admirativ în fața zeiței sale că vorbele nu sunt aievea hai să fugim de aici și să ne pierdem în lumea largă. Să nu avem un nume sau o vârstă și nici măcar o grijă. Ci numai un gând să ne mai străbată: să ne iubim la nesfârșit iar inimile noastre să fie numai una. Imbratisand să mai razbatem și mări, oceane, văi, câmpii și să ne întoarcem chiar și atunci. Să ne privim din nou trufaș precum a fost. Gânduri, emoții, sentimente și ființă numai una.Și în veci să ne sarutam doua guri, doi obraji și inimă tot numai una. Pentru acum, pentru mâine și pentru totdeauna

Nu judec și nu condamn

Cel mai ușor este în ziua de astăzi să observăm lumea și să ne facem o părere fără a cunoaște ambele versiuni ale unei povești. De asemenea este ușor ca să ne facem o părere proastă de obicei sau chiar bună după o judecată sumară. Mai mult devenim un tribunal care acuză prin cuvinte fără ca să știm detaliile necesare. Pe românește tot ceea ce facem este să barfim. În România acesta este sportul național: barfa. Suntem ca babutele care stau pe marginea șanțului într-o zi de duminică și ne spunem părerea despre oricine și oriunde. La noi bârfa trăiește oriunde, chiar și în biserică, și oricând pe orice subiect și orice persoană. Nu cunoaștem detaliile, dar formulăm cuvinte fără ca să ne intereseze că jignim. Fie bărbat sau femeie, copil sau bătrân, cu patru clase sau doctorat emitem păreri sumare și ne exprimăm concluziile chiar vizavi de comportamentul persoanelor, de aspectul fizic sau chiar vestimentație și încruntarea din expresia feței unei persoane. Însuși grimasele fac un subiect bun de discuție. Ceea ce este aproape imposibil este capacitatea de a accepta oamenii așa cum sunt, de a nu ne ocupa energia cu alte persoane și de a căuta în profunzime pentru a ne forma păreri despre orice sau oricine. Fiecare persoană este cu calitățile și defectele ei și, cum nici noi nu suntem diferiți, ar fi frumos să ne ocupăm de problemele importante ale vieții noastre și a locurilor în care convietuim. De restul se mai ocupă viața, destinul, Dumnezeu sau cine mai este cu această capacitate, dar nu noi. Așa că hai să mai vedem și părțile bune ale oamenilor, inclusiv ale noastre, și să ne vedem de viața noastră așa cum este ea. Zic și eu și nu dau cu parul!

Liniștea de pe câmpie este deranjata de huruitul unor patru sau două roți. Totuși există încă urme ale unor civilizații arhaice. Coasa se întâlnește cu iarba datorită unui bătrân cu clop. Pământul se sapă încă manual și frunza mai ascultă o muzică veche. Parcă timpul s-a oprit în loc și mai vezi încă urme vechi. O vacă sau un alt animal arată că aici trăiesc într-adevar țărani, care cu cinste își poartă numele. Și va mai fi o vreme întoarcerea la originea civilizației urbane. Timpul mai știe doar cât se va mai păstra această realitate

Senzațiile zilei de luni

Îmbătrânit de gânduri și mai tânăr la suflet decât ieri adulmec adierea vântului și aroma naturii. Astăzi pare a fi un parfum, al unei veri încă nevenite, și totuși chiar zâmbește cu dinții mari. Se anunță o zi perfectă de călătorit prin vise și idealizari efemere pentru ca să trec senin prin realitate. Poate așa este soarta ca să nu îmi simt anii o povoara încă, să mă oglindesc în suflet. Și totuși astăzi nu mai sunt același om de ieri….

Ceața


Ceața vremurilor noastre, care încă ne înalță, care tot tresare veșnic arătând a dimineață. Din ivirea zorilor vesteji tot ne ridică a lor chemare, spre a trecerii unui suflet, zgomot auzit de toacă. Undeva, în ceața deasă, pentru a lumii desteptare, se aude un tril de cioară și un semnal al unui cocoș. Lumea încet, percepe graiul, într-o trezire, lină și înceată precum zborul unei păsări, care va veni la primăvară. Iarba, învăluită în ceață, zgribulita pe alocuri strălucește unor ochi și trece neobservată, doar călcată în picioare pentru alți bipezi grăbiți. Într-o densă depărtare, tot mai plină de mister, un latrat se întâlnește cu un muget gros, întrerupt de un behait. Copacii aplaudă scena și spectacolul pe cinste, oferit de ceața deasă, deranjata doar de razele unui soare, cam fricos și zgribulit, care schițează doar un zâmbet palid printre valurile negurei și a naturii dând de știre că suflarea se trezește. Glasurile celor care încă vorbesc pentru a se înțelege, oameni precum le este denumirea dată de Atotputernic, cred că o căldură lină va însoți toată suflarea în ceasurile ce au să vină. Totuși, neintelegand prezentul, păsările nestiutoare, porumbei și alți eroi inaripati, mai vestesc că nu peste multă vreme va veni și primăvara. Chiar șoptesc, timid și grav, spre a naturii bucurie, la o poartă a unei case erau doi îndrăgostiți de viață, care își sarbatoreau dansul inimilor lor, și că mai există încă o speranță de iubire și de o veselie.
Așa cum se tot deștepta, un porumbel mai caută hrana, nu aceea pentru trup, ci aceea sufletească, care este cea mai rară dintre podoabele lumii noastre. Mâncare avea, pesemne, din grauntele unei căruțe trecute odinioară. La o mică depărtare se zareau câteva miezuri ale unei paini, recent coapte de la o brutărie apropiată. Până la urmă nici sufletul și nici inima unor dobitoace nu se hrănește nici cu miezuri sau grăunțe. Ca și a oamenilor liniște și a vieții nemurire vrea o cantitate care nu se mai măsoară în grame sau kilograme și nici nu este așezată pe un cântar anume, spre a lumii împlinire. Doar speranța, chiar dacă tot mai înșeală, tot trăiește în realitate și se hrănește din iluzii. Așa este de când a fost lumea aceasta născută…

Razele

Razele
Suntem razele solare ce pornesc de sus înaltul și revarsam căldură, peste văi și peste dealuri. Sus la munte noi ajungem unde nici cu gândul nu cuprinzi. Trecem peste gheața groasă și o topim chiar toată în cale. Zăpada moare încet sub a noastră putere chiar dacă începe a plânge de pe streasina unei case. Facem iarba să se înalțe, proaspătă și parfumata de roua dimineții. Mugurii ne sunt copiii care-și scot și ochișorii sub pavăza noastră demnă, spre a deveni și fructe, mai ales și flori frumoase. Albinele încep să zboare, culegandu-și și polenul, spre a transforma în miere tot nectarul ce există printre flori. Miei încep să se mai nască și încep să cânte veșnic sosirea primei veri dintre cele două dintr-un an. Câinii și frumoasele pisici stau acum și tolanite mirosind un os gustos sau un șoricel trufaș. Suntem razele de soare care aduc din țări străine, calde și îndepărtate, păsări cu cântece sublime, tot mai vechi și noi în fiecare an. Samanta pregătește pământul pentru un rod bogat la toamnă spre a oamenilor infruptare și a animalelor deopotrivă.
Noi trimitem voie bună, zâmbete și veselie și peste a oamenilor suflete. Numai că de când cu boala nu ajunge bucuria din cauza unei măști vestite printre patrupezi care stau ridicați în două labe și se mai numesc și oameni și mai au și inteligență. Poate ar fi nevoie să li se spună că noi, razele de soare, pentru a ajunge pe pământ trecem printre norii groși și alungam o iarnă grea și mii de zgomote de furtună. Doar așa ca să se știe că și razele de soare aducem cu noi speranță și ceva economie de griji și gânduri urâte. Să tot fie precum este astăzi, numai soare blând și de iarnă să nu auzim până la blandul și nemascatul Crăciun. Și așa s-au și vorbele celui care le-a mai scris….