A fost odată o mască


Peste ani și ani de zile, când toate acestea vor fi doar o amintire, vom trăi o viață obișnuită. Într-una din zile căutând nimicuri vom găsi întâmplător, fără să ne uităm după el, un obiect prăfuit, rupt și uitat de ani de zile. Nu vom mai știi nici măcar ce este și la ce a folosit. Infantil ne vom întreba la ce mai trebuia să fie acolo și care a fost menirea lui. Cei mici ne vor întreba povestea lui și noi căutând printre cotloane ale memoriei demult ascunse, le vom spune că erau vremuri când fără așa ceva nu se putea ieși din casă. Nici pentru o pâine dacă ieșeam nu lipsea și erau vremuri când toți oamenii erau mascați. Se acopereau de griji și incertitudini și mai maraiau și mai latrau crezând naluci de Apocalipsă. Cei de vârsta școlii nici pe a lor bănci nu își mai vedeau nici chipul și nici coleg de bancă nu știau că ar trebui să existe. Stătea un solitar creion și o plansa de desen mascate de al său timp ce nu cunoșteau nici zâmbet. Surâsul era tot mascat și gândul nu îndemna decât spre visuri și iluzii ce nu mai știau nici vântul și nici rostul. Ele apăreau, tot tresarind și mai gemand din toți porii speranței și încredere în bine. Oamenii erau mascați de optimism și chiar promenadele erau interzise. Chiar și imbratisarile sau orice apropiere de alte ființe erau considerate o crimă. Respirația liberă era interzisă de lege și amendată dacă se realiza fără mască. Boala venea de peste tot și amenința toți semenii chiar dacă erai copil, om copt sau ți-ai trăit toți anii. Povestea a mai fost trăită o perioadă până când virusul s-a împrăștiat în mare. Nimeni nu a mai știut de el și astăzi pare aievea. Va fi ca și cum a dispărut în locuri din altă lume și altă viață.
Așa îmi vor fi gândurile și senzațiile când ridurile vremii vor înfățișa o mască prăfuită de timp și dispărută într-un abis ce nu cunoaște vreme. Speranța nu îmi va muri decât când totul covidian se va transforma încet și sigur în cenușă și scrum luând cu el oameni și doar timpul.

Published by PaulOvi

Cand n-am mai avut nimic de pierdut, am castigat totul. Cand am incetat sa mai fiu cine eram, m-am gasit pe mine insumi. Cand am cunoscut umilinta, chiar si atunci, mi-am continuat drumul si am inteles ca eram liber sa-mi aleg soarta. Paulo Coelho

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: