Încă de la intrarea în acest cimitir ne cuprinde emoția. Sentimentele istoriei se întâlnesc cu prezentul. Un amestec de armată eliberatoare care în toamna anului 1944 a adus frica și teroarea pătrunde în sufletele noastre. Totul a fost urmat de un regim comunist care a distrus milioane de vieți. Aceste senzații se întâlnesc cu oroarea masacrelor rusești din Ucraina. Pășind tot mai mult întâlnim o limbă de neînțeles și doar cifre. Simple cifre care semnifică nașterea și moartea unor oameni. Fără iubite, mamă, eventuali copii ci sunt numai cifre. Idealurile și visele lor sunt îngropate aici. Observăm apoi că toate acestea sunt îngropate alături de catolici și reformați. Nu mai există distincția religiei în fața morții a naționalităților ci doar un obștesc final. Un mesaj sau o poză însoțesc odihna veșnică a unor oameni care au început și un final al vieții lor. Indiferent că au avut un an, șapte ani sau 97 de ani aici au ajuns toți. Un paznic sociabil ne-a informat că aici au primit locul lor de la Primărie și alte religii pentru a-și îngropa morții. Un ultim mesaj însoțește ieșirea noastră din cimitir “Eu X vă cer scuze că am trăit atât de puțin “. Un mormânt al unei femei a cărui chip de abia se mai observă, zâmbitoare de altfel, parcă anunță momentul triumfal al existenței ei prin amintire a celor cunoscuți femeii. Parcă și vremea s-a răcit puțin și ciorile sau corbii din cimitir anunță că a sosit momentul împăcării cu viața. Cel puțin așa ne dăm seama de ceea ce este important în existența noastră efemera și plină de neprevăzutul final. Acolo ne vom duce doar cu hainele de pe noi fără case, mașini sau alte bogații. Păcat că nu conștientizăm această realitate noi, oamenii încă din timpul vieții noastre..
Lumea lui Ovi 